joi, 15 septembrie 2016

Calea Sfintei Cruci a Milostivirii lui Dumnezeu

Faustina Kowalska


Rugăciune de început

O, milostive Doamne, Învăţătorul meu, doresc să te urmez cu credinţă, să te imit în viaţa mea cât mai desăvârşit. Pentru aceasta, te rog să-mi dăruieşti, prin meditarea Pătimirii tale, harul de a înţelege mai bine misterele vieţii spirituale.

O, Marie, Maica Milostivirii, condu-mă pe calea pătimirii dureroase a Fiului tău şi mijloceşte pentru mine harurile de care am nevoie pentru ca această Cale a Crucii să fie rodnică. O ofer cu intenţia... (de exemplu: pentru preoţi, pentru convertirea unei suflet, pentru a cere o virtute, un har etc.)

  
I. Isus este osândit la moarte 

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Arhiereii şi tot Sinedriul căutau o mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-l osândească la moarte şi nu găseau, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi.» (Mt 26, 59-60)

Isus: «Nu te mira că eşti uneori bănuită pe nedrept. Căci Eu am băut primul, din iubire pentru tine, acest pahar al suferinţelor nedrepte. Fiica Mea, când eram în faţa lui Irod, ţi-am obţinut un har, acela de a putea să te menţii deasupra
dispreţului omenesc şi de a merge fidel pe urmele Mele.» (MJ 289; 1164) 

Sf. Faustina: «Suntem sensibili în privinţa cuvântului, şi aşa sensibili, vrem să răspundem imediat, fără să ne întrebăm dacă este voia lui Dumnezeu, pentru noi, ca să vorbim. Sufletul tăcut este puternic; dacă perseverează în tăcere, nu-l va atinge niciun necaz. Sufletul tăcut este în stare să se unească cu Dumnezeu în modul cel mai profund, el trăieşte aproape întotdeauna sub inspiraţia Duhului Sfânt; în sufletul tăcut, Dumnezeu acţionează fără a întâmpina piedici.» (MJ 477)

O, Isuse milostiv, ajută-mă să accept orice judecată umană şi să nu permit ca Tu să fii condamnat la moarte în persoana aproapelui meu!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce, 
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!



II. Isus ia crucea pe umeri

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Atunci Pilat l-a luat pe Isus şi l-a dat să-l biciuiască. Şi ostaşii, împletind o cunună de spini, i-au pus-o pe cap şi l-au îmbrăcat cu o mantie purpurie. Şi se duceau către El şi ziceau: “Bucură-te, regele iudeilor!” A ieşit deci Isus afară, purtând coroana de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis [Pilat]: “Iată omul!” Deci când l-au văzut, marii preoţi şi gărzile lor au strigat zicând: “Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”» (In 19, 1-3. 5-6)

Isus: «Fiica Mea, în suferinţele tale fizice sau morale să nu cauţi milă din partea făpturilor. Cu cât vei iubi mai mult suferinţa, cu atât mai pură va fi iubirea ta faţă de Mine.» (MJ 279)

Sf. Faustina: «Isuse, Îţi mulţumesc pentru micile cruci zilnice, pentru piedicile la planurile mele, pentru necazurile vieţii în comun, pentru reaua interpretare a intenţiilor mele, pentru umilirile la care sunt supusă de alţii, pentru felul ursuz în care suntem tratate, pentru falsele bănuieli, pentru sănătatea mea slabă, pentru epuizarea forţelor mele, pentru sacrificiul propriei mele voinţe.» (MJ 343)

O, Isuse milostiv, învaţă-mă să apreciez greutăţile vieţii, boala, orice suferinţă şi să port cu iubire crucea de fiecare zi.

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume


III. Isus cade întâia oară sub povara crucii

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor. El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa.» (Is 53, 6. 12)

Isus: «Greşelile fără de voie ale sufletelor nu opresc iubirea
Mea pentru ele, nici nu Mă împiedică să Mă unesc cu ele, însă greşelile, chiar şi cele mai mărunte, dar voite – acestea împiedică harurile Mele şi Eu nu pot să răspândesc darurile Mele asupra unor astfel de suflete.» (MJ 1641)

Sf. Faustina: «O, Isuse al meu, cum sunt foarte înclinată spre rău, sunt nevoită să veghez încontinuu asupra mea, dar nimic nu mă descurajează, mă încred în harul lui Dumnezeu care abundă în cea mai mare nimicnicie.» (MJ 606)

O, Isuse milostiv, fereşte-mă de orice, chiar şi de cea mai mică infidelitate voită în mod conştient!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!


IV. Isus întâlneşte pe Maica sa îndurerată 

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Iată, acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israel şi ca semn căruia i se va zice împotrivă; şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.» (Lc 2, 34-35)

Isus: «Fiica Mea, deşi toate lucrările care iau naştere din voinţa Mea sunt expuse unor mari suferinţe, vezi totuşi că una dintre ele, opera Mântuirii, a fost expusă unor dificultăţi mai mari decât opera care depinde în mod direct de tine. Nu trebuie să pui prea mult la inimă împotrivirile.» (MJ 1643)

Sf. Faustina: «Am văzut-o atunci pe Sfânta Fecioară, nespus de frumoasă, care se apropia dinspre altar spre scaunul meu de rugăciune. M-a strâns la pieptul Său şi mi-a spus aceste cuvinte: “Fii curajoasă, nu te teme de piedicile amăgitoare, ci aţinteşte-ţi privirea asupra pătimirii Fiului Meu, şi în felul acesta vei dobândi victoria.”» (MJ 449)

O, Marie, Maica milostivirii, fii alături de mine pentru totdeauna, mai ales în suferinţă, după cum ai fost alături de Fiul tău în tot timpul pătimirii sale.

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!


V. Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Pe când îl duceau, au pus mâna pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus crucea în spate, ca s-o ducă după Isus.» (Lc 23, 26)

Isus: «Dacă permit aceste dificultăţi, este pentru a-i mări meritele. Nu reuşita o răsplătesc Eu, ci răbdarea şi osteneala depusă pentru Mine.» (MJ 86)

Sf. Faustina: «O, Isuse al meu, Tu nu răsplăteşti reuşita acţiunii, ci voinţa sinceră şi truda depusă; de aceea sunt cu totul liniştită, chiar dacă toate iniţiativele şi toate strădaniile mele ar fi nimicite 
sau niciodată realizate. Din moment ce fac tot ce-mi stă în putinţă, restul nu mă interesează, de aceea nici cele mai mari furtuni nu-mi tulbură liniştea adâncă. În conştiinţa mea rămâne voia lui Dumnezeu.» (MJ 952)

O, Isuse, Învăţătorul meu, fă ca fiecare gând, fiecare cuvânt şi fiecare faptă să fie numai din iubire pentru tine. Purifică intenţiile mele!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!



VI. Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă


R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.» (Is 53, 2-3)

Isus: «Să ştii că tot binele pe care îl vei face vreunui suflet oarecare, Eu îl voi primi ca şi cum mi l-ai fi făcut Mie Însumi.» (MJ 1768)

Sf. Faustina: «O mare iubire poate transforma lucrurile mici în lucruri mari, şi numai iubirea dă valoare acţiunilor noastre, şi cu cât iubirea va deveni mai pură, cu atât va avea mai puţin de 
consumat focul suferinţei în noi, iar suferinţa va înceta să fie pentru noi suferinţă.» (MJ 303)

O, Isuse, Învăţătorul meu, fă ca ochii mei, mâinile mele, gura mea şi inima mea să fie milostive. Schimbă-mă în milostivire!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!


VII. Isus cade a doua oară sub povara crucii

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Dar El a luat asupra sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat. Şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu.» (Is 53,4)

Isus: «Cauza căderilor tale este că te bazezi prea mult pe tine însăţi şi te sprijini prea puţin pe Mine. Tu nici măcar nu eşti în stare să accepţi harurile Mele fără ajutorul meu special – tu ştii ce eşti.» (MJ 1488; 738)

Sf. Faustina: «O, Isuse al meu, păstrează-mă lângă Tine, vezi cât sunt de slabă, singură nu pot face nici măcar un pas înainte. Deci, Tu, Isuse, trebuie să fii în mod constant cu mine, ca o mamă lângă un copil slab – ba încă şi mai mult.» (MJ 264)

O, Isuse, fă ca harul tău să mă întărească, pentru a nu mai cădea în aceleaşi greşeli, iar dacă voi cădea ajută-mă să mă ridic şi astfel să preamăresc milostivirea ta!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!

VIII. Isus mângâie femeile din Ierusalim care plâng

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«În urma lui venea mare mulţime de popor şi de femei care plângeau şi-l jeleau. Dar Isus, întorcându-se spre ele, le-a zis: “Fiicele Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!”» (Lc 23, 27-28)

Isus: «Oh, cât Îmi este de plăcută credinţa vie. Eu doresc să fie mai multă credinţă în voi.» (MJ 1420; 352)

Sf. Faustina: «Mă rog fierbinte Domnului să binevoiască să-mi întărească credinţa, ca să nu mă călăuzesc în cenuşiul vieţii zilnice după dispoziţiile omeneşti, ci după spirit. Oh, cum îl reţine totul pe om pe pământ, dar credinţa vie păstrează sufletul în sferele superioare şi pune amorul propriu la locul care i se cuvine – adică ultimul.» (MJ 210)

O, Isuse milostiv, îţi mulţumesc pentru sfântul Botez şi pentru harul credinţei. Şi strig iarăşi: Doamne, cred în tine, întăreşte-mi credinţa!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!


IX. Isus cade a treia oară sub povara crucii

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Chinuit a fost, dar s-a supus şi nu şi-a deschis gura sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura sa. Dar a fost voia Domnului să-l zdrobească prin suferinţă.» (Is 53, 7. 10)

Isus: «Să ştii că cele mai mari piedici în calea sfinţeniei sunt descurajarea şi neliniştea neîntemeiată, ele îţi iau posibilitatea de a practica virtutea. Nu trebuie să te descurajezi, ci să te străduieşti ca în locul amorului tău propriu să poată domni iubirea Mea. Ai deci încredere, copila Mea; nu trebuie să te descurajezi, vino să-Mi ceri iertare pentru că Eu sunt mereu gata să te iert. De fiecare dată când mi-o ceri, tu proslăveşti milostivirea Mea.» (MJ 1488)

Sf. Faustina: «Isuse al meu, în pofida harurilor Tale, simt totuşi şi văd nimicnicia mea. Îmi încep ziua prin luptă şi o închei în luptă, cum am terminat cu o greutate apar altele zece cu care să lupt, dar nu mă amărăsc, fiindcă ştiu bine că este vremea luptei şi nu a păcii.» (MJ 606)
Doamne milostive, îţi ofer ceea ce este numai al meu, adică păcatul şi slăbiciunea mea. Te implor, fă ca mizeria mea să dispară în oceanul milostivirii tale!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!


X. Isus este dezbrăcat de hainele sale

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Ostaşii [...] au luat veşmintele lui şi au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Cămaşa era însă fără cusătură, ţesută întreagă începând de sus. Au zis deci unul către altul: “Să n-o sfâşiem, ci s-o tragem la sorţi, a cui să fie”; ca să se împlinească Scriptura.» (In 19, 23-24)

Sf. Faustina: «Isus stă deodată în faţa mea, dezbrăcat de veşmintele Sale, cu tot trupul acoperit de răni, cu ochii înecaţi de sânge şi de lacrimi, cu faţa desfigurată şi acoperită de scuipături. Atunci Domnul îmi spune: “Mireasa trebuie să fie asemănătoare Mirelui ei”. Am înţeles aceste cuvinte în profunzime. Aici nu există nici umbră de îndoială. Asemănarea mea cu Isus trebuie să treacă prin suferinţă şi prin umilinţă.» (MJ 268)

O, Isuse, blând şi smerit cu inima, fă inima mea asemenea cu Inima ta!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!



XI. Isus este răstignit pe cruce

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Trecătorii îl huleau clătinând din cap şi spunând: “Tu, care dărâmi Templul şi-l clădeşti la loc în trei zile, izbăveşte-te pe tine însuţi, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, şi coboară de pe cruce!” La fel şi arhiereii îl luau în râs, împreună cu cărturarii şi bătrânii, şi spuneau: “Pe alţii i-a izbăvit, pe sine nu se poate izbăvi!”» (Mt 27, 39-42)

Isus: «Ucenica Mea, să ai o mare iubire faţă de cei care te fac să suferi, să le faci bine celor care te urăsc.» (MJ 1628)

Sf. Faustina: «O, Isuse al meu, Tu ştii ce eforturi trebuie să facem pentru a avea relaţii simple şi sincere cu cei de care fuge firea noastră, sau cu aceia care, conştient sau nu, ne-au provocat suferinţe – omeneşte vorbind, este cu neputinţă. În aceste momente, mă străduiesc şi mai mult să-L descopăr pe Domnul Isus în persoanele respective şi, pentru acest Isus, eu fac totul pentru acele persoane.» (MJ 766)

O, Iubire pură, domneşte pe deplin în inima mea şi fă-mă să iubesc cu o iubire supranaturală!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!



XII. Isus moare pe cruce

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Era pe la ceasul al şaselea şi s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea, căci soarele s-a întunecat; şi vălul Templului s-a rupt în două. Atunci, strigând Isus cu glas mare, a zis: “Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu!” Şi, zicând acestea, şi-a dat duhul.» (Lc 23, 44-46)

Sf. Faustina: «Atunci L-am văzut pe Isus pironit pe cruce. Era atârnat pe cruce de puţin timp, când am văzut o întreagă legiune de suflete răstignită ca şi El. Şi am văzut o a doua legiune de suflete şi o a treia legiune de suflete. A doua legiune nu era ţintuită pe cruce, dar sufletele ţineau cu tărie crucea în mână; a treia legiune nu era nici răstignită, nici nu ţinea cu tărie crucea, ci aceste suflete îşi târau crucea după ele şi erau nemulţumite. Atunci Isus mi-a spus: “Toate acestea le-am pătimit pentru mântuirea sufletelor. Cercetează, fiica Mea, ceea ce faci tu pentru salvarea lor. Vezi, aceste suflete care Îmi seamănă în suferinţe şi în dispreţuiri, Îmi vor semăna şi în slavă; iar cele care sunt cel mai puţin asemănătoare cu Mine în suferinţe şi dispreţuiri vor fi la fel de puţin asemănătoare cu Mine în slavă.”» (MJ 446; 1184)

O, Isuse, Mântuitorul meu, ascunde-mă în adâncul Inimii tale, ca, întărit de harul tău, să devin asemenea cu tine în iubirea crucii şi astfel să am parte de bucuria slavei tale!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!


XIII. Isus este luat jos de pe cruce

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Văzând centurionul cele întâmplate, l-a preamărit pe Dumnezeu zicând: “Cu adevărat omul acesta era drept.” Iar mulţimea celor care veniseră să privească, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul. Şi stăteau toţi cunoscuţii lui deoparte şi femeile care îl urmaseră din Galileea, privind toate acestea.» (Lc 23, 47-49)

Isus: «Sufletul îmi este cel mai drag atunci când crede în bunătatea Mea şi se încrede total în Mine; îl copleşesc cu încrederea Mea şi îi dau tot ce cere.» (MJ 453)

Sf. Faustina: «Apelez la milostivirea Ta, Dumnezeule plin de bunăvoinţă, Tu, care singur eşti bun. Cu toate că mizeria mea e mare şi greşelile mele multe, mă încred totuşi în milostivirea Ta, căci Tu eşti Dumnezeul milostivirii şi în veac nu s-a auzit, şi nu-şi amintesc nici cerul, nici pământul, ca un suflet încrezător în milostivirea Ta să fi fost dezamăgit.» (MJ 1730)

O, Isuse milostiv, măreşte în mine zilnic încrederea în milostivirea ta, pentru ca mereu şi oriunde eu să dau mărturie despre bunătatea şi iubirea ta nemărginită!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!


XIV. Isus este înmormântat

R: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
V: Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

«Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în giulgiuri cu miresme, precum este obiceiul iudeilor să înmormânteze. Şi în locul unde fusese răstignit era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Aşadar, pentru că era ziua de pregătire a iudeilor, fiind mormântul aproape, l-au pus pe Isus acolo.» (In 19, 40-42)

Isus: «Copila mea, tu nu eşti încă în patrie, mergi deci – întărită de harul Meu – şi luptă pentru Împărăţia Mea în sufletele oamenilor, dar luptă ca un copil regesc şi aminteşte-ţi că zilele surghiunului trec repede şi cu ele şi posibilitatea de 
a câştiga merite pentru cer. Aştept de la tine, copila Mea, un foarte mare număr de suflete care să proslăvească milostivirea Mea întreaga veşnicie.» (MJ 1489)

Sf. Faustina: «Mă voi strădui să ajut prin rugăciune şi jertfă fiecare dintre sufletele pe care Tu mi le-ai încredinţat, Isuse, pentru ca harul Tău să poată acţiona în ele. O, Tu, care eşti atât de îndrăgostit de suflete, Isuse al meu, îţi mulţumesc pentru această mare încredere cu care ai binevoit să încredinţezi aceste suflete ocrotirii mele.» (MJ 245)

Fă, o, milostive Doamne, ca niciun suflet pe care mi l-ai încredinţat să nu piară!

Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui...

V: Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
R: Ai milă de noi şi de întreaga lume!


Rugăciune de încheiere

O, Isuse, singura mea nădejde, îţi mulţumesc pentru această carte pe care ai deschis-o în faţa ochilor sufletului meu. Această carte este Pătimirea ta pe care ai îndurat-o din iubire pentru mine. Din această carte am învăţat cum să-l iubesc pe Dumnezeu şi sufletele. În această carte sunt cuprinse pentru noi comori nesecate. O, Isuse, cât de puţine suflete te înţeleg în martiriul tău de iubire! O, ce mare este focul celei mai pure iubiri care arde în sfânta ta Inimă! Fericit este sufletul care a înţeles iubirea Inimii lui Isus.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi! (de trei ori)

Devoțiuni în cinstea Milostivirii lui Dumnezeu sau Cultul Divinei Îndurări




luni, 12 septembrie 2016

Rugăciunea Sfântului Bernard


Adu-ţi aminte o preablândă Fecioară Marie, că nu s-a auzit niciodată să fi fost părăsit, cel ce a alergat sub ocrotirea ta, cel ce a cerut ajutorul şi mijlocirea ta. Însufleţit de o astfel de încredere, alerg la tine, o Maică Fecioară a fecioarelor. La tine vin şi stau gemând înaintea ta ca un păcătos: Maica Cuvântului, nu dispreţui cuvintele mele, dar auzi-mă cu milă şi ascultă-mă. Amin.

Carte de rugăciuni pentru copii - color





Să ne rugăm. Carte de rugaciuni pentru copii color


joi, 25 februarie 2016

CATRE PRECURSORII CELEI DE A DOUA VENIRI A LUI ISUS - din revelatiile misticei Maria Valtorta



din "I Quaderni del 1943" de Maria Valtorta



   Isus spune: Le vorbesc precursorilor Mei, acelora care prin jertfa lor pregatesc caile Domnului si evanghelizeaza, nu prin alt mijloc, ci prin sfintenia vietii lor.
    Bucurati-va, credinciosii Mei slujitori, caci nu va multumiti doar sa va salvati sufletul, ci oferiti pentru ca Lumina sa invinga intunericul si salvarea sa fie daruita multora care acum nu se ingrijesc de aceasta. Cand va veni ora Mea, nu voi domni singur. Voi veti fii cu Mine. Veti fii cu Mine deja pe acest pamant in timpul Imparatiei Mele de Iubire si de pace.  Nu v-am promis ca veti fii acolo unde voi fii Eu si ca veti avea un loc in Imparatia Mea? La fel ca demnitarii unui palat, spiritele voastre vor forma un alai in jurul Meu, slijindu-Ma ca niste ministri luminosi si vor mosteni pamantul pe care l-am promis celor blanzi, ceea ce va deveni posesia Cerurilor atunci cand Pamantul nu va mai fi.
   Cu mult inainte de acea ora, voi, cei drepti ai Mei,  veti avea Cerul. El se deschide deja pentru a va primi la iesirea din inchisoarea voastra actuala. Dar atunci va fi o posesie completa si stralucitoare, in ochii tuturor creaturilor, ridicarea in glorie a trupului cu care voi ati cucerit Cerul facand din el principalul instrument al sacrificiului vostru din fidelitate fata de Dumnezeul vostru.
    Invingatori ai Satanei care a stricat trupul, invingatori ai simturilor care se agita in voi din cauza mostenirii pacatului si a instigarii Satanei, voi veti poseda Universul impreuna cu Dumnezeul vostru si veti fi oglinzile Dumnezeului vostru care va aparea in toata splendoarea Sa in trupurile voastre glorificate.

   Vorbeste Tatal: Veti fii asemanantori Tatalui, o, sfintii Mei copii. Asemanatori Lui Isus, Fiul Meu Preasfant. Asemanatori Mariei, Regina Noastra.
   Veti avea asemanarea intelectuala cu Tatal si asemanarea umana cu Isus si Maria; si pentru ca a avea intelectul inseamna a avea Cuvantul si Iubirea,  iar acolo unde este Unul sunt si ceilalti Doi din Treimea desavarsita, avand asemanare cu Tatal, voi veti avea aceasta desavarsire care face fiinta umana asemanatoare cu El si o alege pentru a fi copilul Sau.
   Inainte de aceasta ora, voi veti fii demnitarii Fiului Meu, veti vedea miracolul de iubire al unui Pamant scaldat de pace si inchinat ascultarii Lui Dumnezeu; veti stii cum ar fi fost viata oamenilor daca ei nu s-ar fi injosit prin unirea cu Satana.
    Nu veti fi frustrati de aceasta ora, o , discipoli iubitori ai Iubirii intrupate. Ceea ce auziti acum rasunand in voi, cuvant al Fiului Meu catre alesii Sai, veti auzi raspandindu-se in cele patru colturi ale lumii, si ii veti vedea pe oameni alergand, impinsi de setea lor dupa adevarata Stiinta. Vor alerga oamenii, nu fiarele in vesmant omenesc, nu diavolii cu fata umana, nu vesnicul Iuda care il vand pe Fiul Meu si ranesc prin tradarea lor Iubirea Treimica, cea de o Fiinta si nedespartita.
    Daca acum este ora in care legiuni de ingeri la ordinele Lui Dumnezeu lupta contra legiunilor de diavoli care vor sa supuna Pamantul, atunci va fi timpul in  care legiuni de drepti vor lucra Pamantul pentru a-l pregati pentru Cuvantul care va domni o singura data pe pamant inainte de disparitia lumii.
    Acolo unde este invatatorul sunt si discipolii Sai, iar voi veti fii acolo; pentru ca L-ati iubit pe Invatatorul mai mult decat pe voi insiva, veti fi acolo unde El va preda ultima Sa lectie.
   Si apoi, in urma Sa, intinderea de lumina dupa Lumina care urca in Ceruri, va veti intoarce si voi acasa in Cer pentru a va ruga pentru cei care vor trai in timpul de pe urma si pentru a astepta Ceasul Judecatii, in care veti fii toti langa Fiul Meu, de acum nu Salvator, ci Judecator al lumii,  caci ora salvarii va fi trecuta iar numarul alesilor completat.
    Acest Ceas, copiii Mei, va fi un triumf in triumful vostru. Si pentru ca va iubesc, va spun ca nu trebuie sa masurati vointa voastra activa de a cuceri sfintenia, caci acest ceas va fi pentru voi astfel incat mii de vieti jertfite pentru el si comorile pamantului lepadate pentru aceasta comoara nu vor fi de ajuns pentru a egala gloria si fericirea posedarii eterne a Lui Dumnezeu. (18.11.1943)
   20 noiembrie - (Isaia 22, 11, 14, 18) - Isus se adreseaza Papei Pius XII
   (...) Si tu, cel dintai printre copiii Mei, intareste-ti inima apropiindu-ti gura de izvorul mistic din pieptul Meu sfasiat. Cum esti crainicul Meu, si mai mult decat crainic, Vicarul Meu pe pamant, cel care il reprezinta pe Miel, si ai inima si cuvantul Mielului, vei fi un nou Cristos in durere si soarta.
Maria Valtorta
    Cata durere este deja in cupa care se apropie! Si nu-ti serveste la nimic faptul ca ai baut deja atat de mult din ea si ca ai trait ca un om drept! Asta nu-ti foloseste la nimic, fiindca durerea o umple din nou pe masura ce tu bei din ea, pentru ca aceasta durere este distilata si trasa de Forta dusmana, care neputand sa-L muste pe Cristos, musca trupurile creaturilor Sale. Si care creatura este mai mult creatura Mea decat tine, care esti bland si drept, care esti evanghelic precum Ioan al Meu?
    La fel ca preaiubitul Meu, priveste fix cerul pana la a fi rapit de ardoarea contemplatiei, caci ceasul durerii este tot mai aproape si tu ai nevoie sa te saturezi de contemplatie pentru a putea suporta patimirea fara sa cedezi.
   Ramai "Lumina lumii" in locul Meu, chiar daca intunericul se pogoara asupra ta pentru a te strivi. Chiar cazand, tine sus de tot Crucea Mea care este Lumina. Chiar murind fa sa se auda glasul care vorbeste din  Cer prin tine, Slujitorul Meu exemplar.
   Ai plans si nu ti-a fost de folos sa cunosti secretul de la Fatima. Grijile tale pentru lume s-au intors impotriva ta, dar nu face nimic. Mama Mea este cu Tine si Eu impreuna cu Ea.
    Noi suntem aproape de "glasurile mari" si de "micile glasuri" care vorbesc in numele Meu si care se consuma pentru ca glasul Lui Cristos sa mai rasune inca pe acest pamant care misuna de diavoli. Fiti binecuvantati mari si mici purtatori de cuvant. Noi vom invinge impotriva Satanei. Va spun Eu. Si in ceasul victoriei, propria Mea Lumina va fi lumina voastra si va va face stralucitori ca niste sori noi. (20.11.1943)

                                ( "I Quaderni del 1943"  de M. Valtorta - "Regina Pacis" nr.183)

Maria Valtorta (1897-1961) a fost vizionara si scriitoare mistica italiana. A apartinut Ordinului Tertiar Franciscan si Ordinului Tertiar al Servilor Mariei.   La 23 de ani, in timp ce mergea pe strada impreuna cu mama sa,  ea a fost agresata de un tanar dezechilibrat, care a lovit-o violent cu o ranga in spate. A stat in pat trei luni si sanatatea i-a fost afectata pentru toata viata. In 1931, dupa exemplulu Sfintei Tereza a Pruncului Isus, s-a oferit Domnului Iubirii Milostive si Dreptatii Divine, ca victima de ispasire pentru pacatele oamenilor. Ca urmare, sanatatea i s-a deteriorat progresiv si, din 1934, a ramas tintuita definitiv pe patul de suferinta, pana in momentul mortii, adica 27 de ani. Din 1943 a inceput sa aiba viziuni si sa scrie "sub dictare", umpland 122 de caiete, aproape 15.000 de pagini, cu descrierea viziunilor si revelatiilor primite intre anii 1943 - 1951. Din aceste 122 de caiete a fost editata opera principala in 10 volume sub titlul "Il poema dell'Uomo-Dio" (poemul Omului-Dumnezeu) sau, in franceza "L'Evangele, tel qu'il m'a ete revele" (Evanghelia asa cum mi-a fost revelata) si apoi "I Quaderni", in trei volume.


  Despre viata Mariei Valtorta si cateva din mesajele primite, puteti gasi la eticheta:

Calea Crucii



1. Cristos e osândit la moarte
Căci oamenii l-au acuzat,
Deşi Pilat ştia preabine
Că Domnul e nevinovat.

2. O cruce mare i se pune
Pe umerii însângeraţi
Şi el o poartă cu răbdare
Spre-a mântui pe ai săi fraţi

3. Isus întâia oară cade,
Puterile l-au părăsit;
Prea mare e povara crucii,
Dar nu se lasă biruit.

4. În drum spre Golgota-ntâlneşte
Pe preamâhnita Maica sa;
Durere mare îl cuprinde,
Văzând cum suferă şi ea.

5. În silă, Simon din Cirene
Îi duce crucea lui Isus;
Dar când cunoaşte cine-i Domnul,
Devine ucenic supus.

6. Şi Veronica, o maramă
Cu milă-ntinde Domnului,
Pe care, drept recunoştinţă,
Se-ntipăreşte chipul lui.

7. Din nou Cristos sub cruce cade,
Caci e atât de copleşit
De-acea mulţime de păcate
Pe care noi le-am săvârşit.

8. Femei, plângând, îl înconjoară
Pe drumul greu, chinuitor;
Isus le-ndeamnă să nu-l plângă
Pe el, ci pe copiii lor.

9. Când pentru-a treia oară cade,
Călăii îl împing şi-l bat,
Şi noi ne-asemănăm cu dânşii
Atunci când facem un păcat.

10. Isus e despuiat de haine,
Iar rănile cumplit îl dor;
Şi dezbrăcat ce greu îi vine
Să stea în văzul tuturor.

11. Cristos e răstignit pe cruce
Şi curge sângele-i curat;
El suferă ca să ne spele
De răutate si păcat.

12. Pe cruce, Domnul moare-n chinuri,
De însuşi Tatăl părăsit;
Dar misiunea-ncredinţată
Prin jertfa crucii a-mplinit.

13. Când trupu-i dat jos de pe cruce
Şi-n braţele Mariei-i pus,
Cine-ar putea simţi mâhnirea
Cu care-l plânge pe Isus?

14. Isus e îngropat cu jale
Într-un mormânt nou şi curat;
Să-i dăm şi noi ca locuinţă
Un suflet bun, nevinovat.


15. O, Doamne, noi am fost pricina
C-aşa de mult ai suferit;
Dar tu, în marea-ţi îndurare,
Ne iartă tot ce am greşit.


duminică, 14 februarie 2016

Mic Jurnal - Milostivirea lui Dumnezeu in sufletul meu - de Sfanta Faustina Kowalska

Iubire , Daruire si Milostivire din "Micul Jurnal..." al Sfintei Faustina

 Act de daruire totala de sine vointei lui Dumnezeu, vointa care este pentru mine insasi iubire si  milostivire.

Act de ofranda

Isuse, Ostie pe care în această clipa am primit-o în inima mea, prin aceasta unire cu Tine, mă ofer Tatălui ceresc, ca ostie de jertfă, abandonandu-mă total și în întregime preamilostivei și sfintei voințe a Dumnezeului meu.
Începand de astăzi, vointa Ta , Doamne, este hrana mea.Iata intreaga mea fiinta, dispune de mine potrivit dorințelor Tale Dumnezeiesti.Nu conteaza ce imi da mana Ta paterna, primesc cu supunere,liniste si bucurie.
Nu ma tem de nimic, oricare ar fi modul in care Tu ma conduci, si indeplinesc cu ajutorul harului Tau tot ceea ce ceri de la mine.
Acum nu ma mai tem de niciuna din inspiratiile Tale, nici nu examinez cu neliniste pana unde ma vor duce ele.

Calauzeste-ma ,o, Doamne, pe drumurile care Iti plac; ma incred deplin in vointa Ta, care este pentru mine numai iubire si milostivire...(1264)

O, preadulce Maestru al meu, bunule Isus, iti incredintez inima mea, iar Tu formeaz-o si modeleaz-o dupa placul Tau. O,iubire de neconceput, deschid potirul inimii mele in fata Ta, ca pe un boboc de trandafir la roua racoroasa; numai Tu cunosti floare inimii mele.
Preaiubitul meu, fie-Ti placuta mireasma jertfei mele.
Dumnezeule nemuritor, desfatarea mea vesnica, inca de pe acest pamant Tu esti cerul meu, fiecare bataie a inimii mele sa fie un nou imn de lauda pentru Tine, o, Sfanta Treime.
Daca as avea atatea inimi cate picaturi de apa sunt in ocean si cate fire de nisip sunt pe globul pamantesc - Ti le-as oferi pe toate, o , Iubirea mea, Comoara inimii mele.Doresc sa-i fac sa Te iubeasca pe toti cei cu care voi intra in contact in viata, oricine ar fi, o, Isuse al meu, Frumusetea mea, Odihna mea, o, unicul meu Maestru, si totodata judecator, Mantuitor si Mire; stiu ca fiecare dintre aceste titluri il va anunta pe celalalt - am asezat totul in Milostivirea Ta.(1064)

Rugaciune.O, Isuse, sfarsit pe Cruce, Te implor, acorda-mi harul de a indeplini fidel Preasfanta vointa a Tatalui Tau, intotdeauna, 
pretutindeni si in toate.
Iar atunci cand aceasta vointa mi se va parea prea aspra si greu de indeplinit, atunci Te, atunci  Te implor Isuse, ca din Ranile Tale sa curga in mine tarie si putere, iar buzele mele sa repete : faca-se voia Ta , Doamne.
O, Mantuitorul lumii, Iubitorule al mantuirii omenesti, care intr-o tortura atat de cumplit de dureroasa , uiti de Tine , si Te gandesti numai la mantuirea sufletelor, Isuse Indurator,acorda-mi harul uitarii de mine insami ca sa traiesc in intregime pentru suflete, ajutandu-Te la opera  mantuirii , potrivit preasfintei vointe a Tatalui Tau...(1264 )

O , Doamne, care patrunzi intreaga mea fiinta, precum si cele mai tainice adancuri ale sufletului meu, vezi ca nu Te doresc decat pe Tine si indeplinirea vointei Tale, nelasand sa ma opreasca nicio greutate nicio suferinta, nicio umilinta, nici vreo ratiune omeneasca.(1360)
Hotararea ta ferma de a deveni sfanta Imi este nespus de placuta.
Eu binecuvantez stradaniile tale si iti voi da ocazia sa te sfintesti.
Fii vigilenta, ca sa nu-ti scape niciuna dintre ocaziile de sfintire
pe care ti le va trimite providenta Mea.
Daca nu reusesti sa profiti de ocazia respectiva, nu-ti pierde linistea, ci smereste-te adanc in fata Mea si cu o mare incredere, cufunda-te cu totul in Milostivirea Mea, si in acest fel vei castiga mai mult decat vei fi pierdut, caci se da cu generozitate unui suflet smerit - mai mult decat cere el insusi...(1361)

Petrec unele momente cu Maica Domnului si ma pregatesc pentru momentul solemn al venirii Domnului Isus.Maica Domnului ma invata aceasta viata interioara a sufletului cu Isus, mai ales in Sfanta Impartasanie.Ce mare mister implineste in noi Sfanta Impartasanie -o  vom stii numai in vesnicie.
O, clipele cele mai pretioase din viata! (840)

O, Creatorul meu, tanjesc dupa Tine.Tu ma intelegi, o , Domnul meu.
Tot ceea ce este pe pamant mi se pare o palida reflectare , 
te vreau si te doresc fierbinte.
Cu toate ca faci enorm pentru mine, caci ma vizitezi Tu  Insuti intr-un mod special, totusi aceste vizite nu tamaduiesc ranile inimii mele, ci imi provoaca un dor si mai mare dupa Tine , Doamne.
O, ia-ma cu Tine, daca asta e vointa Ta. Tu stii ca mor si mor de dorul Tau si nu pot muri...( 841 )

Astazi in timpul Sfintei Liturghii, am fost unita in mod special cu Dumnezeu si cu Neprihanita Sa Mama.
Smerenia si iubirea Neprihanitei Fecioare mi-au patruns adanc in suflet.Cu cat o imit mai mult pe Maica Domnului, cu atat invat mai bine sa-l cunosc pe Dumnezeu in profunzime.
O, ce dor de neinteles imi cuprinde sufletul.
Isuse, cum poti sa ma mai lasi in acest exil, mor de sete dupa Tine.
De fiecare data cand imi atingi sufletul, asta ma raneste enorm de mult.
Iubirea si suferinta sunt egale, totusi nu as schimba aceasta suferinta provocata de Tine, pe nicio comoara, caci este durerea unor nespuse desfatari, iar aceste rani sunt provocate sufletului meu de o mana iubitoare. (843 )

Trecand prin oras, imi inchipuiam ca era Betleem; ma uitam la oamenii care se grabeau si ma gandeam: 
cine mediteaza azi la acest mister de neconceput in liniste si tacere?
O, Fecioara curata, Tu calatoresti azi, si sunt si eu pe drum.
Simt ca aceasta calatorie de azi are semnificatia sa.
O, Fecioara stralucitoare, curata precum cristalul, cufundata toata in Dumnezeu, Iti incredintez viata mea interioara, aranjeaza totul ca sa fie placut Fiului Tau; o , Mama mea, doresc atat de fierbinte sa mi-l dai pe micul Isus in timpul Liturghiei de la Miezul Noptii.Si am simtit in adancurile sufletului meu o prezenta atat de vie a lui Dumnezeu, incat doar prin puterea vointei mi-am stapanit bucuria, ca sa nu las sa se vada in afara ce se petrecea in sufletul meu.(844 )

 O, Domnul meu care cunosti fiecare bataie a inimii mele, tu stii cat de fierbinte doresc ca toate inimile sa bata numai pentru Tine, pentru ca orice om sa proslaveasca maretia milostivirii Tale.
 ISUS : Copila Mea preaiubita, desfatarea inimii Mele, cuvintele tale imi sunt mai pretioase si mai placute decat cantarea ingerilor.Pentru tine sunt deschise toate comorile inimii Mele.Scoate din ea tot de ce ai nevoie pentru tine si pentru lumea intreaga.Din iubire pentru tine, Eu ridic pedepsele drepte pe care neamul omenesc le-a meritat.Un singura act de iubire curata fata de Mine imi este mai placut decat o mie de imnuri ale sufletelor imperfecte.
Un singur suspin de-al tau de iubire Ma recompenseaza pentru multe ofense ca acelea cu care Ma hranesc necredinciosii. Cea mai marunta fapta buna, adica act de virtute, are in ochii Mei o nemasurata valoare, si aceasta datorita marii iubiri pe care o ai fata de Mine.
Intr-un astfel de suflet care traieste numai din iubirea Mea, Eu domnesc ca in cer.Zi si noapte, privirea Mea vegheaza asupra sa si gaseste in el obiectul preferintei sale, si Imi plec urechea la rugaciunea sa si la murmurul inimii sale, si adeseori anticipez rugamintile sale.
O,copila Mea pe care o iubesc in mod deosebit, lumina ochilor Mei, odihneste-te o clipa langa inima Mea si gusta din aceasta iubire cu care te vei desfata  intreaga vesnicie.
Insa , copila Mea, tu nu esti inca in patrie, mergi deci - intarita de harul Meu - silupta pentru Imparatia Mea in sufletele oamenilor, dar lupta ca un copil regesc si aminteste-ti ca zilele surghiunului trec repede si cu ele si posibilitatea de a castiga merite pentru cer.
Astept de la tine, copila Mea, un foarte mare numar de sufletele care  sa proslaveasca milostivirea Mea intreaga vesnicie.
Copila Mea, ca sa raspunzi demn chemarii Mele, primeste-Ma in fiecare zi in Sfanta Impartasanie - ea iti va da forta... (1489 )

sursa: " Mic Jurnal. Milostivirea lui Dumnezeu in sufletul meu." 
de Sfanta Faustina Kowalska


O, Isuse, dulcea mea iubire, Tu stii ca acestea sunt si suspinurile inimii mele, te rog indura-Te de mine pacatoasa si nevrednica,
 dupa Sfanta Vointa Ta. Amin.



Vesnice Parinte, iti ofer Trupul si Sangele, Sufletul si Dumnezeirea Preaiubitului Tau Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, pentru ispasirea pacatelor noastre si ale lumii intregi.

Prin Patima Sa dureroasa, ai mila de noi si de lumea intreaga.



Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Iubirea, Pacea, Bucuria si Milostivirea Sa!

Mic Jurnal - Kowalska Faustina

http://www.edituraserafica.ro/mic-jurnal.html


Am fost la portile Cerului si ale Iadului - Marturia Gloriei Polo

Marturia data de Gloria Polo in Romania







http://www.edituraserafica.ro/am-fost-la-portile-cerului-si-ale-iadului.html

Am fost la porțile cerului și ale iadului - Mărturia dată de Gloria Polo

sâmbătă, 10 octombrie 2015

MONAHISMUL ÎN OCCIDENT


            Încă de la început trebuie subliniată ideea că monahismul apusean a apărut ca urmare a amploarei pe care a luat-o viaţa ascetică în Răsărit, de unde putem deduce faptul că linia spre care s-a îndreptat dezvoltarea monahismului apusean, în faza sa primară, a fost aceea a urmării tradiţiei monastice răsăritene. Ea se va impune în Occident mai ales datorită exemplului de virtute morală de care dădeau dovadă călugării răsăriteni. În acest sens, referitor la impactul pe care l-a avut imaginea monahismului apusean asupra occidentalilor, Peter Brown scria:

„În Siria şi Egipt, monahismul constituia o mişcare complexă şi în multe privinţe lipsită de spectaculos. Ori, din perspectiva Occidentului latin, el se adresa în mod melodramatic neliniştilor noii clase superioare creştine. «Saeculum» - lumea, percepută îndeosebi prin prisma căutării specifice şi a imenselor ei averi, era condamnată de viaţa plină de miracole a acestor veritabili creştini din depărtare”[1].
            Primele contacte ale apusenilor cu viaţa monahală din Răsărit, care vor conduce mai apoi la înfiinţarea de mănăstiri în Apus, vor avea loc după ce Sfântul Atanasie cel Mare, biograful Sfântului Antonie, părintele monahismului oriental, se va refugia în Italia, ducând cu sine exemplul unui monahism viu, o adevărată alternativă la o viaţă morală creştină ce aluneca din ce în ce mai mult înspre alterarea duhului primar[2].
În Occident, primele mănăstiri datează din secolul al IV-lea, cele mai vechi fundaţii aflându-se în Gallia, datorită episcopului Martin de Tours şi la Milano, datorită Sfântului Ambroziu[3].
 În secolele IV – V au avut o largă şi rapidă răspândire în Occident şi experienţele cenobitice orientale. Ieronim a fost unul dintre cei care au făcut propagandă acestei forme de asceză. Martin de Tours, deşi episcop, menţine viaţa în comun cu discipolii săi, iar Eusebiu de Vercelli este fondatorul unui schimnic pentru clerici[4].
În Africa, Sfântul Augustin întemeiază o mănăstire episcopală (395), condusă de o Regulă, în jurul anului 400. Onorat a fondat mănăstirea celebră din Lerins, iar Ioan Casian, care prin operele sale a pus Occidentul în contact cu cenobitismul oriental, a fondat la Marsilia două mănăstiri[5].
Răspândirea diversă a acestor forme cenobitice în Occident va găsi o sinteză originală în Regula Sfântului Benedict care, asimilând gândirea pahomiană şi experienţa bizantină, se va impune asupra altor forme de viaţă religioasă ascetică, datorită distingerii clare a rolurilor, organizării interne solide şi introducerii în Biserica locală[6].
            Vocaţia monastică nu poate fi înţeleasă decât ca o realitate şi o aprofundare conştientă a promisiunilor de la botez pe care călugărul alege să le respecte în mod radical[7].
            Pe versanţii acestor linii esenţiale s-au înscris începuturile vieţii monahale în Apus. Au început, astfel, să fie construite o serie de mănăstiri, fundamentate pe diferite reguli de vieţuire monastică, dintre care importanţa cea mai mare a avut-o regula Sfântului Benedict de Norcia. Mai târziu, se vor pune bazele şi se vor dezvolta numeroase ordine monahale apusene, pornind atât de la dorinţa de a experimenta o viaţă monahală cât mai conformă cu preceptele Evangheliei, cât şi de la intenţia fiecărui ordin monahal de a trăi fie un monahism contemplativ, fie unul cu implicaţii directe în viaţa social-caritativă.
În capitolul ce urmează, pornind de la aceste premise, vom aborda metodic fiecare personalitate, mişcare sau ordin monahal care au contribuit la dezvoltarea monahismului apusean, evidenţiind cu precădere particularităţile fiecărui aspect şi modul în care acestea   s-au manifestat de-a lungul perioadei istorice supuse atenţiei.
           

1. Sfântul Augustin


            Dintre toţi Părinţii Bisericii al căror contemporan a fost (Evagrie Ponticul, Grigorie din Nazianz, Ioan Gură de Aur, Ioan Casian, Sfântul Ambrozie, Paulinus din Nola, Sfântul Ieronim ş.a.), Augustin de Hippona este fără îndoială cel al cărui renume şi influenţă au fost, din timpul vieţii lui şi până-n zilele noastre, cele mai puternice[8].
Vir eloquentissimus et doctissimus (bărbat plin de elocvenţă şi foarte învăţat), geniu în slujba credinţei, un geniu şi un sfânt, un scriitor de geniu, doctor al rugăciunii – şi multe alte atribute folosite în cazul Sfântului Augustin – laudă într-adevăr o personalitate şi un destin excepţional.
A avut parte de un destin excepţional în primul rând din punctul de vedere al epocii istorice în care i-a fost dat să trăiască. Arcul de timp al existenţei sale cuprins între anii 354-430, îl aşează la hotarul dintre două epoci: una în care se consumă prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, cealaltă, care cunoaşte, după convertirea împăratului Constantin, avântul creştinismului şi dispariţia treptată a păgânismului[9].
Sfântul Augustin a fost un om excepţional, prin inteligenţa sa, prin capacitatea de asimilare, prin puterea minţii, dar mai cu seamă prin geniul spiritual şi dimensiunea mistică. Prin întreaga sa operă exegetico-teologică, se înscrie în rândul marilor maeştri ai gândirii creştine[10].

1.1 Viaţa Sfântului Augustin

Pentru a vorbi despre viaţa unui aşa mare sfânt, nu putem să nu o împărţim pe anumite perioade importante care i-au marcat drumul în mod esenţial. De aceea, mai întâi vom prezenta cine a fost Augustin înaintea convertirii sale, după care activitatea sa după ce a primit botezul.

1.1.1 Aurelius Augustinianus -  omul păgân

Aurelius Augustinianus s-a născut la 13 noiembrie 354 la Tagaste, un orăşel din provincia romană Numidia, în Africa de Nord, în timpul domniei împăratului Constanţiu. Fiind, aşadar, cetăţean roman din Africa, limba pe care o va vorbi va fi latina, singura pe care o va şi stăpâni.
Tatăl său, Patricius, mic proprietar funciar, exercită şi funcţia de curialis (un fel de consilier municipal). Mama sa poartă un nume de origine punică, Monnica[11].
Patricius şi Monica erau doi oameni foarte diferiţi: Monica, este dintr-o familie creştină, păstrând totuşi anumite superstiţii păgâne, era o femeie blândă, discretă, ce se ruga foarte mult, îndurând totodată răbdătoare mâniile şi nesăbuinţele soţului ei; Patricius, un păgân irascibil, nu era un om brutal, dar nici nu strălucea prin fidelitatea conjugală. Monica, cu acel caracter al ei puternic, şi prin multă rugăciune, în cele din urmă, va reuşi să-l convertească la creştinism. Soţii au avut patru copii, doi băieţi, Augustin şi Navigius, care ulterior se vor converti simultan la creştinism, şi două fete, dintre care una va deveni stareţa unei mănăstiri de călugăriţe la Hippona[12].
Augustin îşi începe şcoala la Tagaste unde învaţă să citească, să scrie şi să socotească. În afară de latină, aici i se vor preda primele noţiuni de greacă. Totuşi, el nu iubea această limbă şi nici nu o va stăpâni vreodată, spre marele lui regret, căci s-a văzut astfel rupt de tradiţia orientală a creştinismului.
Augustin îşi continuă studiile la Madaura între anii 365-369 şi la Cartagina între anii 370-372. La Cartagina, trăieşte cu o concubină cu care va avea un fiu, căruia i-a dat numele de Adeodatus. În anul 373, aderând la maniheism, îşi desfăşoară activitatea de profesor în mai multe locuri: Tagaste, Cartagina, Roma şi Milano[13].

1.1.2 Creştinul Augustin

Anul 386, în care evoluţia spirituală a lui Augustin s-a accelerat a fost un an într-adevăr agitat.
Încă din luna februarie a acestui an, episcopul Ambrozie începe un protest împotriva unei legi promulgate la 23 ianuarie, lege care îi autoriza pe adepţii arianismului să-şi exercite liber cultul. Biserica în care s-a baricadat episcopul este asediată, dar credincioşii sunt îndemnaţi să nu cedeze.
Totodată, această perioadă este frământată şi de alte evenimente religioase. Tot în 386 călugării din Siria, care aderaseră, în felul lor, la politica împotriva păgânismului dusă de împăratul Teodosie I cel Mare, distrug temple păgâne. Alţii, în Egipt şi în Africa, fac acelaşi lucru. În aceste circumstanţe împăratul dă ordin ca bazilica lui Ambrozie să fie ocupată. Rezistenţa e atât de mare încât împăratul renunţă[14]
Întoarcerea lui Augustin la adevărata viaţă creştină a fost sprijinită de grija plină de dragoste a mamei sale şi de lacrimile ei. După repetate şi delicate intervenţii, ea l-a convins să se despartă de femeia cu care convieţuia de paisprezece ani. Ruperea definitivă cu trecutul şi hotărârea fermă de a începe viaţa nouă prin primirea botezului au fost determinate de o întâmplare ce a rămas un mister chiar pentru Augustin. Se afla în grădină, frământat de gânduri, nehotărât între „da” şi „nu”. Deodată, aude vocea clară a unui copil: „Ia şi citeşte”. Fără să cerceteze cine a strigat, intră în casă, deschide Noul Testament şi ochii îi cad pe cuvintele Sfântului Pavel: „Să nu trăiţi în beţii şi chefuri, nici în desfrâu, ori în ceartă şi invidie, ci îmbrăcaţi-vă cu Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 13,13-14). În sufletul lui Augustin s-a făcut lumină. A luat legătura cu Sfântul Ambrozie, s-a pregătit cu grijă şi, în noaptea de Paşti a anului 387, Augustin, împreună cu fiul său, Adeodat şi cu prietenul său Alipiu, primeşte sfântul Botez şi îmbracă haina albă a copilăriei creştine. În timp ce mulţimea credincioşilor cânta cu înflăcărare Te Deum, Monica vărsa lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Privitor la drumul convertirii sale, putem spune că prima experienţă de care a avut parte a fost cea a decepţiei: după câţiva ani de „rătăcire”, Augustin a înţeles că acea căutare pătimaşă a obiectelor nu a făcut altceva decât să-i provoace în suflet nelinişte şi frustrare. Departe de a ne aduce alinare, o viaţă dezordonată duce la destrămare, la sfâşiere interioară şi la angoasă. Sfântul Augustin descoperă faptul că seninătatea omului este în mod strâns legată de reîntoarcerea la sine însuşi, prin distanţarea faţă de vanităţile şi de bunurile pieritoare ale acestei lumi. Numai schimbarea radicală produsă de o convertire autentică îi poate aduce adevărata alinare sufletului[15]
 După botez, Augustin hotărăşte să se întoarcă în Africa. La Ostia, lângă Roma, mama se îmbolnăveşte şi moare. Ajuns la Tagaste, în oraşul natal, experimentează durerea provocată de pierderea fiului său, rămânând liber să se consacre cu totul şi în mod definitiv slujirii lui Dumnezeu. S-a dus la episcopul de Ippona şi i-a destăinuit propriile gânduri. Întrucât bătrânul episcop a înţeles că providenţa îi trimitea un dar nepreţuit, l-a sfinţit preot şi l-a numit colaboratorul său. Când episcopul moare, în 396, Augustin este ales în locul lui, şi timp de patruzeci şi doi de ani, până la moarte, va duce o viaţă extrem de activă. Grija pastorală a diecezei, lupta împotriva ereziilor timpului său, o foarte bogată corespondenţă, un mare număr de scrisori teologice, îi umpleau ziua de lucru până la epuizare. În ciuda prestigiului pe care l-a dobândit datorită înţelepciunii şi activităţii sale extraordinare, a fost întotdeauna apropiat sufleteşte de oamenii simpli şi săraci. Ţăranii şi hamalii din port îl ascultau încântaţi şi apoi îi puneau întrebări în limbajul lor rudimentar, fără a se simţi intimidaţi. Pentru preoţii colaboratori a organizat o formă de viaţă comună, cu o Regulă care va rămâne modelul tuturor regulamentelor congregaţiilor de preoţi diecezani. Pe un perete al camerei unde stătea la masă, era scris cu litere mari: „Cine se aşează la această masă, nu are voie să mănânce din cinstea aproapelui”.
Când Alaric, aflat în fruntea armatelor vizigoţilor, a trecut prin foc şi sabie oraşul Roma, în anul 410, lumea întreagă s-a cutremurat. Din motive diferite, atât romanii cât şi creştinii considerau că Cetatea Eternă, Cetatea Sfântului Petru nu putea fi distrusă şi că nimeni nu se putea atinge de ea fără a fi imediat pedepsit. După trecerea năvălitorilor, oraşul a rămas un morman de ruine, creştinii şi cetăţenii romani rămânând uluiţi. Augustin meditează treisprezece ani asupra celor întâmplate şi scrie una dintre renumitele sale capodopere intitulată De civitate Dei - Despre cetatea lui Dumnezeu, expunând concepţia creştină asupra istoriei. Nu după mult timp şi peste oraşul Ippona s-au abătut armatele vandalilor. Asediul din afară şi răscoalele din interior au făcut din oraş un infern. Bătrânul Augustin, în camera sa, cere să i se atârne de perete textul celor şapte psalmi de pocăinţă. În numele său şi al turmei sale, cere îndurarea şi mila Domnului, până în ziua de 28 august 430, când glasul lui se stinge pentru totdeauna.
Dumnezeu i-a cruţat ochii obosiţi de vederea ruinelor catedralei şi a oraşului, care nu se vor mai ridica din cenuşa lor. Astăzi, călătorul care trece pe lângă modernul oraş Bona din Algeria, aude glasul ghidului ce aminteşte: „Aici a fost oraşul Hippo Regius, unde a trăit şi a murit Augustin din Tagaste”[16]. Prin viaţa şi scrierile sale sfântul Augustin va lumina Biserica lui Cristos până la sfârşitul veacurilor.
Sfântul Augustin a fost unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut omenirea, mare pentru spiritul său, pentru caracterul său şi pentru inima sa. Sub aspect intelectual, este unul dintre cele mai profunde genii pe care le-a avut Biserica: mare filosof, teolog ilustru, polemist viguros şi, mai mult decât atât, un adevărat sfânt[17]. El putea să abordeze cele mai grele probleme, să treacă de la una la alta şi să ajungă la cele mai înalte consideraţii fără efort şi oboseală. Spiritul său pătrunzător vedea dintr-o privire toate aspectele chestiunii, având în acelaşi timp o judecată sigură, o dialectică puternică şi o elocinţă tot atât de strălucită. Sfântul Augustin a fost metafizician, psiholog, teolog, orator, moralist şi istoric[18].
Caracterul îi era la înălţimea spiritului. Drept şi loial, generos şi simpatic, Augustin era mereu înclinat spre iertare şi indulgenţă. La inima lui se ajungea pe amândouă aceste căi, fiind înzestrat cu o mare sensibilitate şi cu o bunătate nespusă. Se bucura de simpatia tuturor, neavând pentru nimeni decât sentimente de prietenie. Inima sa, de o profundă pietate, mai poseda şi un mare dar al lacrimilor, în care se oglindea frumuseţea sufletului său, transmiţând celor care îl întâlneau cele mai profunde emoţii[19].
Stilul său nobil, înalt, original, plin de varietate, de mişcare şi de viaţă, l-a trădat ca fiind un mare scriitor, care a tratat în operele sale despre foarte multe problematici[20].

1.2 Opera Sfântului Augustin

Sfântul Augustin a fost şi a rămas cel mai fecund dintre Părinţii Apuseni ai Bisericii. Dintre multele scrieri ale sale, două au un caracter cu totul special: Confessiones (Confesiunile) în 23 de cărţi şi Retractationes (Retractări). Opera Confesiuni este compusă către anul 400. Primele nouă cărţi din cuprinsul acesteia îşi îndreaptă atenţia asupra vieţii păcătoase a lui Augustin şi se termină cu prezentarea morţii mamei sale. Scopul lor este de a exprima faptul că omul va simţi mereu un gol interior atâta timp cât va trăi departe de Dumnezeu. Ultimele 3 cărţi interpretează în mod spiritual lucrarea lui Dumnezeu prezentată în Geneză. Sfântul Augustin a scris Confesiunile cu scopul de a cânta un imn de preamărire lui Dumnezeu, care l-a scos din întuneric, la minunata Sa lumină.
Cealaltă scriere amintită mai sus având titlul de Retractări este un fel de bibliografie şi de revizuire a 94 dintre operele sale, compusă către anul 427, în care se precizează data, ocazia cu care a fost scrisă fiecare operă în parte cât şi subiectele tratate. În afară de aceste două scrieri, Sfântul Augustin ne-a lăsat tratate de filosofie, apologie, exegeză, dogmatică, scrieri polemice, morale şi pastorale, cuvântări, epistole şi poezii[21].

1.2.1. Scrierile filosofice

 Privitor la scrierile filosofice ale sfântului, aproape toate sunt din epoca de  dinaintea botezului său. Studiul filosofiei a fost pentru Augustin un pas în plus în drumul către Dumnezeu. Înainte de a se converti, considera filosofia ca fiind unicul mijloc prin care se putea ajunge la cunoaşterea adevărului. După ce s-a convertit, tratatele sale filosofice aveau scopul de a-i justifica propria credinţă şi de a-i oferi acesteia un fundament raţional.
Este regretabil faptul că nu ni s-a păstrat textul primei cărţi a lui Augustin intitulată De pulchro et apto scrisă în jurul anului 380, care ne-ar fi dezvăluit nivelul atins în acel moment de viaţa sa intelectuală. Potrivit rezumatului făcut de Augustin în Confesiuni, această carte se prezenta ca un tratat filosofic, ca o meditaţie asupra fundamentelor estetice[22]. La Cassiciacum a scris între 386-387 Contra Academicos (Împotriva academicienilor), operă în care combate semi-scepticismul noii academii şi arată că spiritul poate cunoaşte adevărul. Alin Sebastian Tas spune privitor la această scriere a lui Augustin: „Probabil că Augustin scrie acest dialog dintr-o nevoie de distanţare intelectuală netă faţă de tentaţia sceptică”[23]. De Vita beata (Despre viaţa fericită) este, după cum recunoaşte însuşi autorul, în prefaţa acesteia,  dialogul cu cel mai pronunţat caracter religios al perioadei de la Cassiciacum. De asemenea, în această operă, Augustin împrumută teme stoice (atitudinea înţeleptului faţă de bunurile materiale, importanţa ideii de măsură), pe care însă le trece în registrul creştin, fericirea constând în înţelepciune, care la rândul ei este măsură şi echilibru excluzând excesul sau lipsa[24]. De ordine (Despre ordinea divină) tratează problemele filosofico-teologice ale ordinii, existenţei răului şi Providenţei divine, chestiuni de care Augustin era preocupat în prima sa perioadă creatoare, cea a retragerii la Cassiciacum[25]. Tot aici scrie şi Soliloquia (Dialoguri), propriile sale meditaţii cu privire la adevăr şi la nemurirea sufletului. Această lucrare este o convorbire între Augustin şi propria-i raţiune, în contextul religios al apelului constant la rugăciune: „rugăciunea devine la Augustin o introducere în metoda cunoaşterii raţionale”[26].
În anul 387, la Milano, în timp ce se pregătea de botez, scrie De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului), o lucrare scurtă care nu era destinată numaidecât  carierei sale publice[27]. Începe, apoi, alte scrieri dintre care ne-au mai rămas numai: De gramatica, prima carte, şi fragmente din Principia dialecticae şi Principia raetoricae. În Africa a compus De musica în 6 cărţi, la Roma în 388 dialoguri De quantitate animae, iar la Tagaste în 399 De magistro, în care prezintă Cuvântul ca pe singurul nostru învăţător. În general, filosofia pe care o dezvoltă în aceste scrieri este cea neoplatonică, ferindu-se, bineînţeles, de principiile şi greşelile acesteia.

1.2.2 Scrieri apologetice

Din punct de vedere apologetic, principala sa scriere şi capodopera sa literară este De civitate Dei[28] (Despre cetatea lui Dumnezeu) în 22 de cărţi. Augustin a scris această operă în condiţiile ocupării Romei de Alaric în 410, ocazie de care păgânii s-au folosit pentru a le imputa creştinilor vinovăţia ruinării imperiului. Sfântul Augustin le răspunde păgânilor scriind această faimoasă operă. Lucrarea este împărţită în două: prima parte cuprinde 10 cărţi şi stabileşte că prosperitatea imperiului nu este legată de politeism, pe care îl critică atât din punct de vedere religios, cât şi moral. În a doua parte, formată din ultimele 12 cărţi, autorul pune faţă în faţă cele două cetăţi: a binelui şi a răului. Prima este reprezentată de adevărata religie (monoteism, iudaism şi creştinism), iar ce-a de-a doua, de greşeală şi de păgânism. Augustin arată originea lor, progresul şi scopul lor, spunând că, prin creştinism, providenţa divină a condus o parte din omenire, acea parte care, prin iubire faţă de Dumnezeu, se înscrie în rândul cetăţenilor buni ai cetăţii. Ce importanţă aveau atunci prăbuşirea imperiilor şi relele ce se abăteau asupra regatelor şi indivizilor, rele ce se întâlnesc în toate timpurile, dacă omul avea să câştige cetatea lui Dumnezeu?  Această scriere, o adevărată filozofie a istoriei, redactată într-o perioadă de 13 ani, nu prezintă prea multă legătură între diferitele cărţi, căci în fiecare carte găsim multe digresiuni. Cu toate acestea, ea a avut o mare influenţă şi mare importanţă în Evul Mediu în privinţa raportului dintre Biserică şi Stat.
Tot pe teren apologetic, între anii 406-411 a scris Contra evreilor, Despre Dumnezeu, Despre ghicirea viitorului din partea diavolilor [29].

1.2.3 Scrieri exegetice

În ceea ce priveşte câmpul exegetic, Sfântul Augustin a comentat Sfânta Scriptură, atât în omilii cât şi în comentarii scrise. În primele, metoda sa exegetică este mistico-alegorică, în timp ce în comentarii caută cu preferinţă înţelesul literal. În general, face apel la textul traducerii Vetus Itala, ce se folosea în Africa, pentru că nu cunoştea ebraica, iar din limba greacă, foarte puţin. Dintre aceste scrieri amintim: De doctrina christiana, în patru cărţi, un mic tratat sintetic despre doctrina creştină şi, în acelaşi timp, de hermeneutică, arătând normele după care se poate afla adevăratul înţeles al Sfintei Scripturi şi cum trebuie expuse acestea credincioşilor. Opera a fost scrisă între anii 387 – 426. Celelalte scrieri sunt de exegeză specială pe care le vom aminti în ordinea în care au fost compuse: „Primele încercări de a comenta Epistola către Romani şi către Galateni”, „Chestiuni asupra Evangheliilor” (399), în care se ocupă de lecturile mai greu de înţeles din Matei şi Luca, „Adnotări la cartea lui Iov”, care sunt simple glose. Pe lângă acestea sunt demne de amintit: De consensu evangelistarum (410), unde explică discordanţele evangheliştilor, arătând că ei nu pot greşi, De Genesi, Contra Manicheos, De Genesi ad litteram (trei comentarii asupra Genezei), Quaestionum in Heptateucum libri VF, în care clarifică termenii sau aspectele greu de înţeles (obscure) din primele şapte cărţi ale Scripturii, 104 omilii (tractatus) asupra Evangheliei Sfântului Ioan şi 10 asupra Epistolei întâi a Sfântului Ioan, la care se mai adaugă o analiză teologică completă asupra Evangheliei a IV-a. De asemenea, a scris şi omilii asupra psalmilor: Enarrationes in Psalmos.

1.2.4 Scrieri dogmatice

În această direcţie, Sfântul Augustin nu are pereche între scriitorii creştini. Şi aici, ca şi în exegeză, are o operă de ordin general: Enchiridion ad Laurentium (421), un adevărat manual sintetic, cuprinzând sistematic toate adevărurile ce trebuie crezute şi puse în practică de către un creştin. Scrierea sa cea mai valoroasă din punct de vedere dogmatic este De Trinitate, formată din 15 cărţi, începută către anul 398 şi terminată în 415. În primele 7 cărţi  expune dogma Preasfintei Treimi, formulată potrivit Sfintei Scripturi şi combate obiecţiile aduse la adresa sa, iar în celelalte 8 cărţi justifică şi explică, pe cât posibil cu ajutorul raţiunii, această taină, afirmând însă, cu tărie, că misterul în sine nu poate fi înţeles.
Sunt importante şi alte scrieri dogmatice mai mici: De Fide et simbole (Despre credinţă şi simboluri) încheiată în anul 393, în care explică simbolul credinţei (Credo); De fide rerum quae non videntur (Credinţa despre lucrurile care nu se văd) în care justifică credinţa în adevărurile supranaturale; De Fide et operibus (Despre credinţă şi fapte) pe care a scris-o în anul 413 şi în care arată necesitatea faptelor bune pentru mântuire; De conjugiis adulterinis (Despre căsătoriile adultere), unde susţine indisolubilitatea căsătoriei şi De cura geronda pro mortuis (Despre grija faţă de cei morţi). În fine, mai sunt de amintit trei colecţii de răspunsuri tratând chestiuni de dogmă şi exegeză: De diversis quaestionibus LXXXIII; De diversis quaestionibus ad Simplicianu libri duo şi De octo Dulciti quaestionibus.



1.2.5 Scrieri polemice

Scrierile polemice le continuă pe cele dogmatice. Sfântul Augustin a trebuit să lupte toată viața contra diferiţilor duşmani ai Bisericii şi ai credinţei. Din acea luptă a rezultat splendida învăţătură augustiniană care a format obiectul speculaţiilor întregului Ev Mediu.

1.2.6 Scrieri morale şi pastorale

Dacă vorbim despre scrierile morale şi pastorale al Sfântului Augustin, trebuie precizat că acestea au fost numeroase, dintre care amintim: De bono viduitatis (Despre binele văduviei, 404); De mendacio (Despre minciună, 394); De continentia-De agone christiano (Despre lupta creştină, 396) în care îi încurajează pe creştini la lupta contra răului, De patientia (418); De cantico novo, De catechisanzis rudibus, în care arată cum trebuiesc instruiţi cei simpli (400); De opere monachorum, în care evidenţiază ideea că munca nu trebuie să lipsească din suma preocupărilor călugărilor; De bono conjugalli (Despre binele căsătoriei) în care tratează despre demnitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, de drepturile şi obligaţiile soţilor, iar în De sancta virginitate arată preţul mare al verguriei (401). Mai târziu, a scris De adulterinis convingiis, în care arată indisolubilitatea căsătoriei, chiar şi în caz de adulter, dar excepţie face privilegiul paulin (dacă soţul păgân atentează la credinţa creştină a celuilalt). În 420 a scris Contra mendacium (Contra minciunii) împotriva priscilianului Diotinius şi adepţilor săi eretici. În fine, Speculum de Scriptura Sacra (Oglinda Sfintei Scripturi) scrisă către 427, o colecţie de precepte morale extrase din Sfânta Scriptură.

1.2.7 Cuvântări şi epistole

Dintre multele cuvântări pe care le-a ţinut credincioşilor săi din Hippona, marea majoritate au formă de dialog şi un conţinut moralizator. Ele au fost destul de lăudate în vechime. Ediţia benedictină a operelor Sfântului Augustin numără 363 de cuvântări, însă numărul lor pare mai ridicat (500) şi cuprind cuvântări asupra Sfintei Scripturi (1-183), asupra diferitelor sărbători (184-273), asupra diferiţilor sfinţi (273-360) şi asupra altor subiecte. Multe dintre ele s-au pierdut[30].
Nici Epistolele nu s-au păstrat toate, colecţia lor numărând 220 de epistole, scrise între 386-429. În cele mai multe dintre ele, Augustin răspunde la diferite chestiuni filosofico-teologice, sau alte chestiuni ce i se puneau, unele dintre ele fiind adevărate tratate mici. Din bogăţia acestora reiese mai clar frumuseţea sufletului Sfântului Augustin şi se clarifică uneori argumentele tratate în diferite alte opere.
În afară de Psalmus (Abecedarius) Sfântul Augustin ne-a mai lăsat şi câteva poezii, care însă nu au suscitat prea mult interesul cititorilor.

1.3 Monahismul Sfântului Augustin

 Se poate spune că propositum monasticum a impresionat întotdeauna imaginaţia lui Augustin. Chiar înainte de convertirea sa, în jurul vârstei de 30 de ani, îşi schiţase cu anumiţi prieteni un proiect de a trăi departe de lume în singurătate pentru a se elibera de grijile materiale. Imediat după ce a luat cunoştinţă de povestirea convertirii a doi funcţionari ai împăratului, pe care a lecturat-o în cartea Viaţa lui Antonie, Augustin a rămas profund impresionat. După primirea botezului, dorinţa sa era aceea de a se retrage la Tagaste împreună cu alţi prieteni. După ce a fost ales episcop, a construit o mănăstire, unde, după cum aminteşte biograful său Possidio, a început să trăiască cu slujitorii lui Dumnezeu, după forma şi regula înfăptuită deja de sfinţii Apostoli. Condiţia esenţială era aceea de a nu poseda nimic propriu în această societate; totul trebuia să fie în comun şi li se distribuia fiecăruia după necesităţi[31]. Apoi Possidio precizează şi condiţiile de viaţă ale acestei comunităţi: „Clericii săi trăiau mereu alături de el, participau la aceeaşi masă, mâncarea şi îmbrăcămintea erau adesea în comun […] niciodată nu au locuit în casa sa femeile; nu a locuit nici măcar sora sa, o văduvă care a petrecut mulţi ani  în serviciul lui Dumnezeu”[32].
Exemplul oferit de Augustin a deschis cale construirii unor noi mănăstiri, în diferite oraşe ale provinciei. Augustin a rămas, totuşi, legat de activitatea sa de episcop, de orator şi polemist. Multele sale preocupări îl împiedicau pe drumul de trăire a unei vieţi dedicată rugăciunii şi meditaţiei Sfintei Scripturi, la care aspira atât de mult. Viaţa cenobitică din Orient i se părea a fi cea mai de invidiat. Celebra regulă augustiniană a cărei influenţă s-a manifestat până spre sfârşitul Evului Mediu a stat la baza constituţiunilor unui număr mare de Ordine şi Congregaţii religioase. Augustin a ştiut să amintească unor călugări africani care imitau cu plăcere crinii câmpului care nu munceau, legea morală a lucrului manual, element indispensabil şi complementar rugăciunii, un adevărat întăritor al sufletului. Opera sa De opere monachorum, foarte dură în anumite pagini, a produs un mare serviciu civilizaţiei occidentale viitoare[33].
Mai trebuie precizat că Augustin este unul dintre autorii care se referă cel mai mult la modelul primei comunităţi creştine de la Ierusalim[34]. A fost permanent atras de imaginea celor dintâi creştini, care aveau între ei o inimă şi un suflet. În scrierile sale este citat foarte des pasajul din Fapte 4,32: „Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate în comun”.
Sfântul Augustin este convins de faptul că primii creştini de la Ierusalim, asupra cărora a coborât Duhul Sfânt la Rusalii, au fost aceia care „au început viaţa de unitate”. De aceea, el declară că vrea să continue experienţa Bisericii de la începuturi.
Cei care s-au inspirat din doctrina lui Augustin au împărtăşit cu el această atenţie deosebită pentru viaţa Bisericii de la începuturi. Am putea spune chiar că, de-a lungul întregii istorii a Bisericii, nostalgia comunităţii primare de la Ierusalim a hrănit şi inspirat mereu cele mai bune energii ale Bisericii. S-a ajuns ca primul grup de ucenici din jurul apostolilor să fie văzut ca o profeţie a comunităţii călugăreşti, dacă nu chiar prima ei realizare în sens strict[35].
Cu toate acestea elementul cel mai important cu care Sfântul Augustin marchează monahismul în decursul istoriei este faimoasa sa Regulă.
Această Regulă a Sfântului Augustin, scrisă ca o anexă a Scrisorii 211 dă o serie  de sfaturi foarte generale cu privire la viaţa consacrată[36].
Regula Sfântului Augustin a cunoscut diverse redactări. Filologii şi istoricii au discutat mult timp despre problema versiunii ce trebuie considerată autentică. De fapt, se vorbeşte despre cea mai veche regulă monastică a occidentului. În ceea ce priveşte problema autorului, mulţi specialişti au afirmat că textul regulii a fost rezultatul compunerii a două reguli monastice atribuite sfântului Augustin[37].
Prima dintre ele este numită Ordo monasterii sau Regula secunda şi descrie într-un mod foarte sintetic un sever ideal ascetic, concretizat într-o viaţă caracterizată de totală sărăcie şi penitenţă riguroasă, cu obligativitatea postului, muncii manuale şi a silentiumlui[38].
A doua regulă, mai completă, este aşa zisa Praeceptum sau Regula tertia, care dincolo de principiile şi idealurile ascetice moderate, conţine câteva indicaţii generale pentru viaţa consacrată pe care Sfântul Augustin însuşi, ca şi episcop de Hippona, o trăia împreună cu clerul său.
În Praeceptum există, însă, şi câteva norme ce sunt adresate femeilor. Regula informatio, prezintă o versiune adaptată situaţiilor proprii comunităţilor feminine.
Regula Sfântului Augustin sau Praeceptum, este concepută pentru viaţa comunitară, după modelul comunităţii creştine primare şi subliniază tendinţa personală spre perfecţiune, respectul reciproc şi dragostea fraternă ca elemente unice care trebuie să fie la baza oricărei comunităţi.
Datorită principiilor fundamentale şi universal valabile cu privire la viaţa comună fraternă, în care se poate realiza existenţa creştină ce trăieşte în dragostea lui Cristos, regula  sfântului Augustin, cu afirmaţiile sale asupra castităţii şi a ascultării, asupra laudei lui Dumnezeu şi a rugăciunii comune a devenit izvor de inspiraţie pentru diferitele comunităţi şi, mai mult, s-a dovedit a fi deosebit de importantă în dezvoltarea vieţii consacrate şi a unor reguli monastice ulterioare.

2. Sfântul Benedict


Toată lumea, sau aproape toată, a auzit vorbindu-se despre călugării benedictini. Puţini, însă, sunt cei care ar putea spune cine sunt benedictinii şi cine este fondatorul ordinului lor.
Trebuie să recunoaştem că ne-au rămas puţine lucruri de la sfântul Benedict de Norcia, numit şi „părintele călugărilor din Occident”[39]. Două scrieri au o importanţă deosebită întrucât pun în lumină trăsături privitoare la viaţa Sfântului Benedict: Regula benedictină, al cărei autor este Sfântul Benedict şi Viaţa sa, scrisă de Papa Grigore, câteva decenii mai târziu.
Paradoxal, aceste două documente nu seamănă deloc, astfel încât îl putem citi pe unul dintre ele, fără a bănui măcar că există şi celălalt[40].

2.1 Date biografice

Viaţa Sfântului Benedict ne este descrisă într-un mod amănunţit în a doua carte a Dialogurilor Sfântului Grigore cel Mare. Opera hagiografică a lui Grigore lasă loc la multe nedumeriri de natură critică, iar biografia Sfântului Benedict este slabă în conţinut, fiind compusă în mare parte dintr-o succesiune de fapte miraculoase. Totuşi, putem reţine ca sigure cel puţin datele fundamentale pe care ni le prezintă[41].
Născut în jurul anului 480 la Norcia, în Umbria meridională, dintr-o familie rurală romană, s-a dedicat într-un prim moment studiului artelor la Roma, după care s-a retras imediat din acea viaţă relaxată a prietenilor săi şi s-a dedicat vieţii eremitice din munţii Sabini, trăind timp de trei ani ca anahoret, într-o viaţă de rugăciune şi de mari mortificaţii, într-o peşteră de pe lângă Subiaco[42]. Iată ce scrie Sfântul Grigore cel Mare despre copilul Benedict:

Încă din primii ani ai copilăriei era deja matur şi aproape că preceda vârsta prin seriozitatea obiceiurilor şi nu voia niciodată să-şi plece sufletul spre plăceri.
Dacă ar fi voit, i-ar fi fost cu putinţă să aibă distracţiile lumii, dar el le dispreţuia ca pe florile uscate şi trecute.
Se născuse într-o familie nobilă în regiunea Norcia. Se gândiseră să-l facă să studieze şi îl trimiseseră la Roma unde era mai uşor sa ajungă la studiile literare. Îl aştepta însă o mare deziluzie: nu găsise, din păcate, nimic altceva decât tineri depravaţi distruşi de căile vicioase[…].
Abandonează aşadar cu dispreţ studiile, abandonează casa şi bunurile părinteşti, pornind în căutarea unui veşmânt care să-l desemneze ca fiind consacrat Domnului. Îi ardea îi inimă o singură nelinişte: aceea de a-i fi plăcut numai Lui[43].

Din cauza unor conflicte avute cu clerul local, Benedict s-a refugiat la sud de Sfântul Gemano, unde va construi marea mănăstire de la Montecassino. Aceiaşi poziţie înaltă şi dominantă a muntelui de aici va fi aleasă şi de alte mănăstiri benedictine. Aici Benedict moare în anul 547 pe data care i-a fost deja revelată[44].
Conform tradiţiei, moartea sfântului Benedict ar fi survenit puţin timp după cea a surorii sale Scolastica, pe data de 10 februarie 543. O altă dată posibilă a morţii lui Benedict oferită de aceiaşi tradiţie este 21 martie 543. Totuşi, tradiţia este contestată de istorie astfel încât moartea lui Benedict ar fi avut loc la patru ani după cea a Scolasticei, adică 547[45].

2.2 Scrierile Sfântului Benedict

Dintre scrierile Sfântului Benedict, foarte puţine vorbesc despre viaţa şi personalitatea sa. Cu toate acestea, este mai mult decât importantă mărturia propriei sale vieţi, un adevărat manual sau ghid al călugărului de astăzi, ce navighează pe marea atât de întinsă şi agitată a vremurilor noastre.
În continuare, dorim să acordăm o importanţă aparte Regulii Sfântului Benedict, care, plină de înţelepciune evanghelică şi de învăţăturile Bisericii, fruct al maturei experienţe omeneşti şi spirituale, este o capodoperă de echilibru omenesc şi de radicalitate creştină.
Pentru aceasta, ea a avut o largă răspândire, dând naştere multor mănăstiri de viaţă cenobitică pe tot continentul european, exercitând asupra populaţiilor din apropiata vecinătate o binefăcătoare influenţă, un ferment de adevărată civilizaţie[46].

2.2.1 Regula

Bazându-se pe tradiţia monastică şi datorită experienţei sale foarte bogate, Benedict pregăteşte, după anul 534, probabil datorită Papei Agapito, un cod de viaţă monastică, Regula sau Sfânta Regulă, scriere deosebită datorită înţelepciunii pedagogice, adaptabilităţii şi capacităţii de organizare de care a dat dovadă însuşi sfântul[47]. Această regulă propunea aplicarea în mod concret a învăţăturii lui Cristos şi era destinată mănăstirii de la Montecassino şi celorlalte mănăstiri fondate de Benedict.
Casa mamă de la Montecassino a fost distrusă de către lombarzi câțiva ani după moartea fondatorului, fiind reconstruită abia în anul 717[48].
Între timp, regula benedictină recomandată de Papii acelor timpuri – îndeosebi de Grigore cel Mare, el însuşi călugăr benedictin – şi de către regi, a fost răspândită în întreg Occidentul, înlocuind uneori alte reguli[49]. Această regulă le-a oferit tinerelor naţiuni germanice şi romanice o normă de viaţă ascetică în comun, care le reda adepţilor putere şi, ceea ce Benedict nu a prevăzut, aducea cu sine o forţă creatoare în câmp cultural. Până în secolul al XII-lea această regulă a stat la baza monahismului în Occident şi a rămas în continuare trunchiul fecund pentru întemeierea unor noi ordine religioase şi modelul pentru noi reguli.
Potrivit concepţiei Sfântului Benedict, scopul ultim al activităţii claustrale este glorificare lui Dumnezeu. Datoria principală a celor ce fac parte din schuola dominici servitii este îngrijirea  de serviciul liturgic. Pe lângă aceasta, se dădea importanţă şi muncii (manuale), lecturii sacre (lectio divina). Se cerea, deci, călugărului şi un anumit grad de cultură astfel încât rugăciunea să fie într-un mod organizat legată de muncă: Ora et labora! Principiile fundamentale ale vieţii monastice erau: prezenţa permanentă în convent (stabilitas loci), buna conduită morală (conversatio morum, iar mai apoi conversio morum) şi ascultarea (obedientia) faţă de autoritatea paternă a abatelui.
Abatele este personificarea lui Isus, în calitate de tată şi Păstor. El este un maestru care educă prin cuvânt şi exemplu, care consolează şi călăuzeşte conştiinţele şi în sfârşit, autoritatea care trebuie să fie ascultătoare: un părinte cu bun simţ, cu un discernământ înţelept, blând şi înţelegător, responsabil şi fără dorinţa de putere[50].
Prin acest exemplu de activitate culturală, Ordinul devine un binefăcător al umanităţii şi în domeniul intelectual. El oferă, astfel, tuturor popoarelor din bogăţiile şi beneficiile antichităţilor clasice şi ale timpului Părinţilor Bisericii. Ordinul benedictin devine unul dintre marii educatori ai Occidentului şi principalul depozit al culturii şi al ştiinţei teologice a Evului Mediu. Chemat de Grigore cel Mare să lucreze pe teritoriul misiunilor externe, ordinul îşi aduce aportul şi în convertirea anglo-saxonilor şi a altor popoare germanice[51].
Din Regula benedictină reiese faptul că dintre ocupaţiile zilnice ale călugărilor, pe primul loc este recitarea publică în cor a Oficiului Divin, căreia i se subordonează la toate celelalte. Rugăciunea a avut dintotdeauna o importanţă deosebită, ea fiind inima spiritualităţii monastice. Liniştea care pregăteşte sufletul pentru rugăciune, odihna care pregăteşte trupul pentru unirea cu Dumnezeu, chiar şi munca care e rugăciunea manuală, înţeleasă ca o consacrare înaintea lui Dumnezeu a tot ce este creat, chiar şi zelul apostolic, care este rugăciunea Fiului lui Dumnezeu, îi cheamă pe fraţi la o comuniune permanentă cu Domnul. Putem spune că rugăciunea este stilul de viaţă al religiosului. Ea este şi forma finală a vieţii creştine. Liniştea rugătoare a religiosului este starea de armonie a fiinţei – gând, voinţă, afectivitate, activitate – toate cu acelaşi scop: totul pentru Dumnezeu, totul în Dumnezeu[52].
Mai trebuie precizat faptul că Regula benedictină a cunoscut o răspândire considerabilă, deoarece oferă baze destul de precise pentru viaţa monastică, totuşi, rămânând în acelaşi timp flexibilă. Foarte multe voci mărturisesc faptul că mănăstirile benedictine au contribuit la naşterea Europei după prăbuşirea Imperiului în Occident[53].
De asemenea, despre Regula benedictină trebuie spus că se află la confluenţa marilor curente  precedente. Însuşi Sfântul Benedict precizează cei doi mari piloni din care s-a inspirat: Vieţile şi Conferinţele Sfinţilor Părinţi şi Regula Sfântului Vasile. Astfel, comunitatea monastică benedictină îşi află rădăcinile atât în modelul de viaţă individuală din Egipt, prin intermediul lui Cassian şi a Regulei Maestrului, cât şi în cea comunitară de provenienţă vasiliană şi augustiniană. În acest fel, regula sintetizează cele două mari orientări, prezente încă de la originile monahismului: idealul anahoretic, alcătuit din asceză, singurătate, rugăciune – expresii ale căutării pasionale a lui Dumnezeu – care nu s-a stins niciodată în conştiinţa creştină, ce se continuă în Benedict ca o nostalgie profundă şi idealul vieţii de comuniune, de comunitate, care avea să se încadreze în mod gradual şi decisiv în Regula benedictină[54].

3.2 Monahismul Sfântului Benedict

Ideea care guvernează opera Sfântului Benedict este comunitatea monastică înţeleasă ca familie spirituală, după modelul celei din Nazaret, stabilă şi autonomă, organizată şi condusă de Regulă, călăuzită de autoritatea paternă a Abatelui[55].  
După ce pentru scurt timp a condus o mănăstire din Vicovaro, a fondat în valea Anienei 12 mănăstiri pentru discipolii care se adunau în jurul lui. Alungat de aici datorită diferitelor intrigi, s-a adăpostit la Campania. În anul 529 a fondat pe un munte, în locul unui templu celebra mănăstire de la Montecassino, care va deveni centrul Ordinului Benedictin. Aici, Sfântul Benedict, un adevărat carismatic în călăuzirea sufletelor, a dus o intensă activitate spirituală, murind în ziua de 21 martie 547.
Comunitatea benedictină se prezenta ca şi o societate cenobitică, înţeleasă mai degrabă ca un loc de formare pentru drumul către Dumnezeu, decât ca o comunitate de viaţă fraternă, având valoare în sine şi pentru sine. Obiectivul ei era acela de a conduce fiecare persoană către viaţa veşnică şi nu de a construi chiar de aici o casă în care să experimenteze cât e de plăcut să trăiască împreună[56].

3. Ioan Casian


3.1 Elemente biografice

            Sântul Ioan Casian a rămas în istoriografia creştină ca o persoană enigmatică. De-a lungul timpului, cercetătorii au oferit mai multe ipoteze cu privire la originea sa, la copilăria şi mediul în care şi-a dezvoltat aptitudinile pentru o viaţă care va deveni programatică pentru întregul monahism apusean[57].
 S-a născut în Scythia Minor (actuala Dobrogea, în România), în jurul anului 360⁄365 dintr-o familie creștină[58]. Prenumele Ioan pare să-l fi primit în familie, însă, în opinia unor specialişti, acesta capătă o importanţă mai mare după ce l-a întâlnit pe Ioan Gură de Aur[59]
Începuturile vieţii sale monahale nu sunt foarte clare, însă trebuie să presupunem că ele se regăsesc mai degrabă în atmosfera evlavioasă din familia în care s-a născut (care nu exclude ipoteza apropierii lui de o mănăstire din ţinutul respectiv), o atmosferă propice dezvoltării sale culturale şi spirituale.
Sfântul Ioan Casian era un om educat, care vorbea corect atât limba lui natală, cât şi limba greacă. Se bucură de timpul de ucenicie adevărată în Palestina, la Betleem, unde ajunge împreună cu sora sa şi prietenul Gherman, în anul 378. Din dorinţa de a cunoaşte mai multe despre viaţa mănăstirească cu cele două ramuri ale sale, cenobitică şi anahoretică, în anul 385 se decide să meargă în Egipt. Ajuns acolo, se aşează pentru o perioadă în pustiul sketic, la vest de Nil, unde exista un centru monahal izolat şi în acelaşi timp renumit, care simboliza culmea progresului duhovnicesc. De asemenea, merge şi în pustiul Nitric şi al Khelliei[60]. Se reîntoarce pentru o scurtă şedere, după care revine în Egipt, îndreptându-se apoi către Constantinopol, unde este hirotonit diacon. Rămâne pe lângă episcopul de Constantinopol până în anul 404. Este hirotonit preot, după unii la Roma, după alţii la Antiohia. Sunt însă ipoteze fără documente. În orice caz, în anul 415 înfiinţează la Marsilia două mănăstiri: Sfântul Victor pentru bărbaţi şi Sfântul Mântuitor pentru femei[61], deschizând un nou capitol în spiritualitatea apuseană. Experienţa dobândită în pelerinajele sale, contactul cu diverse moduri de viaţă monahală, cu tradiţii monahale diferite, îl fac capabil de a reorganiza monahismul apusean. Îi dă reguli, îi stabileşte principii clare, îl vitalizează[62]. De fapt, două dintre cele trei opere ale sale, respectiv Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri cu Părinţii sunt alcătuite pentru consolidarea vieţii monahilor, tratând remediile pentru păcatele capitale sau probleme specific mănăstireşti. Organizează viaţa în mănăstire după modelul aşezămintelor similare din Orient, cu adaptările necesare locului unde se află. Prin aceasta, Sfântul Casian a devenit un factor de legătură între cultura patristică răsăriteană şi cea apuseană, între călugării din Orient şi cei din Occident[63].
Acest lucru s-a putut realiza pentru că el însuşi aparţinea unei culturi de confluenţă, născându-se şi purtând cu el tradiţia monahală a unui ţinut care se va dovedi peste veacuri un izvor de spiritualitate autentică.
Nu se poate preciza cu exactitate anul morţii Sfântului Ioan  Casian. Se presupune că aceasta ar fi avut loc între 430-435.  Casian a rămas în istorie ca întemeietor al monahismului apusean şi model pentru marii asceţi sau mistici ce vor urma[64].

3.2 Scrierile Sfântului Ioan Casian

            Cea mai cunoscută lucrare a Sfântului Ioan Casian este Aşezămintele mănăstireşti. Alături de aceasta au mai fost traduse în limba română cele      XXIV de Convorbiri duhovniceşti cu părinţii din pustiul Egiptului, precum şi scrierea teologică Despre Întruparea Domnului. Aceste scrieri scot în evidenţă profunzimea personalităţii Sfântului Ioan, sub principalele aspecte ale sale: doctor al sufletelor, în slujirea sa de mare duhovnic; întemeietor şi organizator al vieţii monahale; mare teolog al Bisericii creştine[65].
            Una dintre temele centrale ale operei Sfântului Ioan Casian este cea a tămăduirii sufletului. Deşi acest mare reprezentant al monahismului răsăritean şi-a dedicat scrierile sale vieţii monahale şi monahilor, concepţia că îndrumările sale sunt valabile doar pentru aceştia este total eronată. În primul rând, deoarece bolile sufletului sunt aceleaşi atât pentru oamenii simpli, cât şi pentru călugări, şi în mod evident chiar şi remediile lor sunt aceleaşi. În al doilea rând, pentru că Sfântul Ioan a fost unul dintre cei mai iscusiţi terapeuţi ai sufletului împovărat de păcate. Urmând sfaturile sale, creştinul se va vindeca de orice meteahnă a inimii şi va reveni la starea de sănătate duhovnicească de echilibru şi discernământ spiritual, necesare câştigării vieţii veşnice[66].
            Autorul tratează în cele opt capitole despre metodele terapeutice prin care sufletul se poate elibera din tirania patimilor. Sfântul Ioan nu se opreşte doar la descrierea modului în care patimile pun stăpânire pe inima fiecăruia, cât mai ales pe căile de vindecare şi de eliberare de sub stăpânirea acestora. Din acest punct de vedere, cele opt capitole se constituie ca un adevărat ghid medical în tratarea bolilor spirituale, iar autorul îşi dovedeşte calităţile de mare terapeut duhovnicesc. Doar în două cazuri el descrie amănunţit manifestările patimilor (este vorba de iubirea de arginţi şi slava deşartă), considerând aceste vicii foarte dăunătoare, iar descrierea modului de a acţiona devine în sine o metodă terapeutică, urmărind trezirea conştiinţei celui pătimaş.
Această scriere este importantă şi pentru faptul că prezintă concepţia Sfântului Casian despre viaţa pământească, asemănând-o cu o arenă în care are loc lupta creştinului cu diavolul în vederea dobândirii mântuirii[67].
De asemenea, trebuie spus că Sfântul Ioan Casian nu face o teologie a patimilor şi a virtuţilor, ci, după cum arată, îşi dedică scrierile metodelor practice de tămăduire a sufletului de patimile ce zac în el. El este doctorul istoric care operează rana inimii, o pansează, readucându-l astfel pe creştinul vindecat pe calea cea îngustă a mântuirii[68].
Tratamentul spiritual a lui Ioan Casian cuprinde două etape: vindecarea patimilor prin virtuţile care se opun lor şi aşezarea smereniei la temelia tuturor  virtuţilor:

„Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura şi medicul ei, S-a preocupat să vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel încât pe cei căzuţi pentru trufie să-i ridice prin umilinţă… Nu se va putea înălţa niciodată în sufletul nostru edificiul virtuţilor, dacă mai întâi nu vom fi pus în inimă temeliile adevăratei smerenii, care, consolidată puternic, poate susţine templul desăvârşirii şi dragostei”[69].

Aceste două etape au la bază curăţirea tuturor ascunzişurilor inimii de orice pornire spre patimă:

„În primul rând, trebuie curăţită inima, de unde iese izvorul vieţii şi al morţii, după cuvântul lui Solomon: «Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa» (Pilde, 4,23) [] Niciodată n-o să ne putem ridica pe culmea înaltă a adevăratei nevinovăţii, dacă ceea ce este cel mai nobil în noi (adică inima) ajunge să pângărească curăţenia trupului nostru”[70].

Aşezămintele mănăstireşti reprezintă prima lucrare de acest gen din istoria monahismului, fapt menţionat de însuşi Casian în prefaţa primei cărţi a lucrării Convorbiri duhovniceşti. Într-adevăr înainte de el nu s-a mai scris o astfel de carte. Casian socotea că a scrie despre monahismul răsăritean însemna să se bazeze pe experienţă şi pe practică, ori el, deşi din copilărie s-a aflat printre călugări, nu se considera pe deplin potrivit pentru această sarcină.
O a doua lucrare de o mare importanţă scrisă de Ioan Casian este numită Convorbiri (Conlationes) duhovniceşti. Ea reprezintă cea mai amplă lucrare elaborată de el. Cuprinde 24 de cărţi (fiecare cu mai multe capitole), după numărul celor 24 de bătrâni, care stau în jurul tronului lui Dumnezeu, amintiţi în Apocalipsă (4,4); la rândul lor, Convorbirile sunt împărţite în trei grupe, după centrele mănăstireşti unde Casian şi Gherman s-au întâlnit cu părinţii: Pustiul Scetic (Scitium), la apus de Delta Nilului, Panephysis, la gura de răsărit a Nilului şi Diolcos, în nord-estul Deltei Nilului.
În prima grupare, Casian a inclus 10 convorbiri dedicate episcopului Leontie, fratele Sfântului Castor, şi unui călugăr Helladius, care v-a ajunge şi el episcop. Acestea aui fost scrise după anul 420.
În cea de-a doua grupă (XI – XVII) sunt cuprinse convorbiri cu părinţii, realizate la Panephysis şi au fost dedicate stareţului Honoratus şi călugărului Eucherius, amândoi deveniţi episcopi, primul de Lerin, al doilea de Lyon.
În sfârşit, cea de-a treia grupare de convorbiri (XVIII – XXIX) a fost dedicată monahilor Iovinisnus, Minerius, Leontie şi Teodor din insulele Stochade, nu departe de Marsilia şi Lerin[71].
Temele dezbătute în convorbirile din prima grupă au fost dreapta judecată, demonii şi despre rugăciune. Gruparea a doua de Convorbiri este menită să completeze ceea ce a fost lăsat la o parte sau greu de înţeles în lucrările scrise până atunci, respectiv Aşezămintele mănăstireşti şi Grupa I de Convorbiri. Acum temele sunt mai înalte şi sunt dezbătute împreună cu părinţii Cheremon, Nestor şi Iosif. Aceştia discută despre desăvârşire, despre felurile ei, care sunt treptele de urcat până la cel mai înalt pisc al dragostei; despre neprihănire, cum se ajunge la ea, cum se poate păstra şi desăvârşi, scopul şi leacul ei; ce este ocrotirea dumnezeiască, care nu se poate obţine decât prin harul lui Dumnezeu, har care conlucrează cu voinţa omului; despre ştiinţa dumnezeiască, care are o latură practică (a faptelor) ce constă în îndreptarea obiceiurilor şi curăţirea de patimi, iar cealaltă este teoretică şi cuprinde însuşirea virtuţilor şi cunoaşterea înţelesurilor sfinte.
O altă temă abordată în Convorbirea a XV-a cu Părintele Nestor este despre carismele dumnezeieşti, adică despre harul divin de a face minuni, acordat de Dumnezeu celor drepţi, ca răsplată pentru sfinţenia vieţii lor. Convorbirea a XVI-a este dedicată prieteniei şi are ca interlocutor pe fericitul Iosif. Cea din urmă Convorbire din grupa a II-a (a XVII-a) a fost purtată tot cu Părintele Iosif şi este intitulată: Despre hotarele cuvântului dat.
Ultimele şapte convorbiri formează grupa a III-a şi ultima din opera cea mai importantă a lui Casian. Cuvântările fericiţilor părinţi sunt orânduite în aşa fel încât să fie potrivite atât pentru monahi cu viaţă comunitară, cât şi pentru pusnici. În toate aceste convorbiri din a treia grupare se vorbeşte despre pocăinţă, despre eliberarea de păcat şi despre mortificare.
În ordine cronologică, Întruparea Domnului, contra lui Nestorie este ultima lucrare a Sfântului Ioan Casian. În această operă, Sfântul Ioan, un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, combate teoriile lui Nestorie, dovedind prin texte biblice divinitatea lui Isus Cristos din veşnicie.
Această scriere a oprit răspândirea ereziei lui Nestorie în apusul Europei şi a oferit participanţilor la Conciliul din Efes (341) argumente în vederea combaterii acestei erezii şi pentru formularea unei învăţăturii ortodoxe despre credinţă. Deşi, în general, lucrările sale au valoare ascetico-mistică, Casian s-a dovedit şi un bun dogmatist, apărător al credinţei ortodoxe.
Totuşi, meritele lui Casian au fost mai mari în domeniul asceticii. În această privinţă, Convorbirile cuprind o teologie ascetică înaltă, culeasă de la sfinţii deşertului egiptean. Totodată, prin viaţa şi opera sa, Sfântul Ioan Casian poate fi considerat un mare teolog al asceticii patristice, iar prin propagarea acesteia şi în apus, ca urmare a activităţii sale de circa 25 de ani, şi un teolog al Bisericii Universale.
Convorbirile şi Aşezămintele mănăstireşti au un rol filocalic perpetuu şi, aşa cum ele au răspuns dorinţelor de desăvârşire spirituală ale omului de demult, o pot face şi astăzi pentru omul modern. Prin viaţa şi opera sa, prin larga sa activitate, Ioan Casian poate fi considerat cel mai însemnat om pe care pământul românesc l-a dăruit creştinătăţii universale[72].

3.3 Monahismul Sfântului Ioan Casian

Aportul adus de Ioan Casian la monahism îl desprindem în primul rând din scrierile sale despre care am vorbit mai sus.
Pe lângă acest fapt, trebuie precizate şi alte lucruri la fel de importante pentru monahismul apusean. În primul rând, prin întemeierea unei mănăstiri de călugăriţe şi unei alte mănăstiri de călugări, Ioan Casian a contribuit la  organizarea mănăstirilor din Apus. El a urmat modelul regulilor din Răsărit şi a lăsat în urma sa o bogată creaţie teologică[73].
Tot din scrierile sale descoperim care erau cele mai importante activităţi ale monahilor şi care era regimul de viaţă, destul de sever pe care şi–l impuneau. Viaţa de rugăciune neîncetată a monahilor se împletea cu alte mici activităţi prin practicarea cărora îşi puteau asigur cele de trebuinţă.
Un amănunt important ce reiese din scrierile lui Ioan Casian este faptul că Scythia Minor oferea condiţii prielnice vieţii monahale. Pe lângă vechimea comunităţii creştine histro-pontice, de origine apostolică, caracteristică a tuturor provinciilor în care monahismul a apărut timpuriu, se evidenţiază şi unele trăsături de ordin local ce au putut înlesni dezvoltarea vieţii ascetice. Prima dintre ele priveşte condiţiile geografice – vegetaţia şi relieful provinciei – favorabile răspândirii mişcării monahale între Dunăre şi Mare[74].
De asemenea, bogăţia în săruri a deşertului a favorizat exploatarea de sare şi de sodă naturală. Adunată în cantităţi mici şi vândută negustorilor, aceasta constituia pentru pustnici, un modest mijloc de întreţinere. Sarea nu putea lipsi din hrana zilnică.
Călugării care locuiau pe ţărmul mării se îndeletniceau cu pescuitul.
Sunt amintiţi o serie de monahi care prin dragostea lor de oameni, s-au dedicat în întregime pentru a-i îngriji pe cei bolnavi, a-i ajuta pe cei nevoiaşi, a-i învăţa pe cei neştiutori. Se vorbeşte şi despre Fericitul Macarie care, deosebit prin virtuţile sale de blândeţe şi răbdare,  a condus un azil din Alexandria.
Cercetând pustnicii deşertului Sfântul Ioan Casian identifică trei categorii de monahi:
  • chinovicii, cei mai mulţi la număr, care trăiau în comunitate şi erau conduşi de înţelepciunea unui bătrân, aceştia sunt cei mai mulţi la număr;
  • anahoreţii, călugări care după un timp de formare petrecut în mănăstiri se retrăgeau în singurătatea pustiului; în timpul Postului Mare obişnuiau să plece din mănăstirile lor şi să trăiască în pustiu, reîntorcându-se în ajunul Floriilor;
  • sarabaiţii, care îşi revendicau dreptul la o libertate totală, cu posibilitatea de a-şi acumula bogăţii.
În încheiere vom reliefa părerea profesorului Mircea Păcurariu cu privire la contribuţia şi la bogata moştenire culturală şi spirituală pe care ne-a lăsat-o şi de care ne putem bucura cu toţii astăzi:

Deşi a trăit departe de patria sa, Biserica Ortodoxă Română îl revendică ca sfânt, atât pentru originea sa daco-romană, cât şi pentru bogata sa moştenire culturală şi spirituală, cu toate că aceasta aparţine întregii Biserici creştine. De altfel, întreaga tradiţie bisericească de pretutindeni îl cunoaşte şi sub numele de „Casian Romanul”. Să-l cinstim mai ales noi, credincioşii români, şi să-i aducem cântare de laudă zicând: «încuviinţându-te, tu lui Dumnezeu te-ai dăruit şi luminându-te cu feluri de bunătăţi Casiene, ai strălucit ca soarele, luminând neîncetat inimile tuturor celor ce te cinstesc, cu lumina dumnezeieştilor tale învăţături. Roagă-te lui Dumnezeu neîncetat pentru cei ce cu dragoste fierbinte te laudă» (Sedelna de la Utrenie, 29 februarie)[75].


CONCLUZIE



Monahismul se justifică în linii mari, cu aceleaşi argumente cu care se justifică însăşi creştinismul. Chiar dacă a avut o perioadă  foarte lungă de existenţă, creştinismul nu s-a învechit, dovada făcând-o faptul că în orice epocă a istoriei Bisericii s-au găsit oameni care să-şi dea viaţa pentru el. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre monahism, de vreme ce tot mai multe persoane aleg acest mod de viaţă. Justificarea pentru o asemenea opţiune de viaţă o găsim în triplul rol pe care l-a dobândit monahismul de-a lungul istoriei şi anume: spiritual, cultural şi social.
În lucrarea de faţă nu am parcurs decât o scurtă perioadă de timp referitoare la viaţa şi activitatea Sfinţilor Părinţi, mai exact perioada cuprinsă între secolele III-V.
Am început cu secolul al III-lea, întrucât precursorii monahismului au trăit în acea perioadă, nu mai devreme, deoarece istoria însăşi a lumii nu a permis dezvoltarea unei asemenea mişcării.
Antonie cel Mare şi Pahomie au fost consideraţi pilaştrii monahismului creştin, cel puţin al celui oriental, chiar dacă până la ei au mai existat persoane, bărbaţi şi femei care erau atraşi de un stil de viaţă asemănător. Mai apoi, prezentând şi partea occidentală, am arătat figurile cele mai importante care au stat la baza dezvoltării monahismului din primele secole.
Unul dintre aspectele foarte importante din această perioadă este reprezentat de scrierile care ne-au fost transmise, întrucât, ceea ce a rămas scris a inspira mai apoi pe întemeietorii de mănăstiri. Literatura monastică, este una dintre bogăţiile rămase de la precursorii monahismului, atât oriental cât şi occidental.
Prin lucrarea de faţă am încercat să prezint cum a contribuit fiecare dintre autorii prezentaţi la dezvoltarea modului de viaţă existent până astăzi şi care nu va înceta, atâta timp cât va exista creştinismul.
Monahismul este, după cum am putut observa, un dar inestimabil pe care Dumnezeu l-a dăruit Bisericii la timpul oportun pentru binele poporului său. Observând de-a lungul acestei lucrări valoarea pe care au avut-o oamenii aleşi de Dumnezeu în trasarea noilor direcţii pentru binele omenirii, tot mai multe persoane mişcate de Duhul Sfânt trebuie să aibă curajul să urmeze exemplul acestor mari sfinţi care prin ascultarea vocii divine au lucrat în via Domnului şi au rămas în istorie ca adevărate modele de virtute.



[1] P. Brown, Întemeierea creştinismului occidental - Triumf şi diversitate, 200 - 1000 d. Cr., (trad. de), Hans Neumann, Editura Polirom, Iaşi 2002, p. 51.
[2] Cf. I. Rămureanu - M. Şesan - T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1- 1054), Editura IBMBOR, Bucureşti 19873, p. 446.
[3] Cf. L. Hertling, op. cit., p. 117.
[4] Cf. L. Padovese, op. cit., p. 161.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Cf. L. Padovese, op. cit., p. 162.
[8] Cf. B. Sesé, Sfântul Augustin, (trad. de), A. V. Costa – Foru, în Aa Vv, Vieţile Sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti 1996, p. 7.
[9] Ibidem.
[10] Idem, p. 8.
[11] Ibidem, p. 9.
[12] Ibidem, p. 11.
[13] Ibidem, pp. 10-48.
[14] Ibidem, p. 49.
[15] Cf. Augustin în Aa.Vv Filosofia de la A la Z. Dicţionar enciclopedic de filozofie, Editura All Educaţional, Bucureşti 2000, pp. 45 – 46.
[16] Ibidem.
[17] Cf. P. Lazzarin, Il nuovo libro dei santi. Piccola enciclopedia, Messaggero, Padova 2001, pp. 17 – 21.
[18] Cf. . B. Sesé, op. cit., p. 60.
[19] Ibidem.
[20] Cf. G. R. Palanque - P. Labriolle, op. cit., pp. 528-531.
[21] Ibidem.
[22] Cf. H.– I. Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Editura Humanitas, Bucureşti 1997, p. 142.
[23] A.–S. Tat, Sfântul Augustin şi filosofia, Editura Galaxia Gutenberg, Tărgu Lăpuş 2002, p. 76,
[24] Ibidem, p. 84.
[25] Ibidem, p. 88.
[26] D. Negrescu, Studiu introductiv, în Augustin, Soliloquia, Editura de Vest, Timişoara 1992, p. 21.
[27] Cf. A. S. Tat, op. cit., p. 102,
[28] Cf. Ibidem, 155 – 171.
[29] Cf. A. I. Adămuţ, Filosofia Sfântului Augustin, Editura Polirom, Bucureşti 2001, pp. 121 – 133.
[30] Cf. C. C. Pavel, Introducere în gândirea Fericitului Augustin, Editura Anastasia, Bucureşti 1998, pp. 209 - 216.
[31] Cf. A. Trapè, S. Agostino l’uomo, il pastore, il mistico, Editura Esperienze, Fossano 1976, p. 174.
[32] A.  Fliche - V. Martin, Storia della Chiesa, III/2, Editura S.A.I.E, Torino 19773, p. 529.
[33] Cf. H.  Jedin, op. cit., pp. 424-427.
[34] Cf. A. Trapè, op. cit., p. 177.
[35] Cf. F. Ciardi, op. cit., p. 35.
[36] Cf. J. Comby, op. cit., p. 76.
[37] Cf. G. Schwaiger, La vita religiosa dalle origini ai nostri giorni, Editura San Paolo, Milano 1997, p. 59.
[38] Ibidem, p. 60.
[39] Cf. P. Aymard, Sfântul Benedict, (trad. de), Ileana Busuioc în Aa. Vv., Vieţile Sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura  Humanitas, Bucureşti 1996, p. 105.
[40] Ibidem.
[41] Cf. L. Hertling, op. cit., p. 120.
[42] Cf. B. Altaner, Patrologia, Editura Marietti, Casale Monferrato 1992, p. 441.
[43] G. Magno, Vita di San Benedeto e la Regola, în Aa. Vv. I Classici di Dio, vol. 43, Editura Città Nuova, Roma 1996, p. 55.
[44] Cf. L. Hertling, op. cit., p. 120.
[45] Cf. G. Lubich, Benedetto da Norcia, Editura Messaggero, Padova 1989, pp. 89-90.
[46] Cf. P. Butnaru, în prefaţă la Grigore cel Mare, Viaţa Sfântului Benedict şi regula benedictină, Editura Sapienţia, Iaşi 2009, p. 14.
[47] Cf. B. Altaner, op. cit., p. 442.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem, p. 443.
[50] Cf. A. Mistrorigo, op. cit., p. 258.
[51] Cf. B. Altaner, op. cit., p. 444.
[52] Cf. A. Mistrorigo, op. cit., p. 258.
[53] Cf. J. Comby, op. cit., p. 76.
[54] Cf. Aa.Vv. Vita consacrata ... p. 49.
[55] Cf. Monachesimo în A. Mistrorigo Guida alfabetica alla vita spirituale, Editura Piemme, Milano, 1998, pp. 257-259.
[56] Cf. Aa.Vv. Vita consacrata Un dono del Signore alla sua Chiesa, Editrice Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1993, p. 50.
[57] Cf. C. Voicu, N. Dumitraşcu, Patrologie Manual pentru Seminariile teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti 2004, p. 244.
[58] Cf. D. G. Patrașcu, Izvoarele biblice ale doctrinei monastice în Convorbiri duhovnicești ale lui Ioan Casian, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș 2010, p 11.
[59] Ibidem, p. 245.
[60] Ibidem.
[61] Cf. J. Comby, op. cit., p. 76.
[62] Cf. C Voicu - N. Dumitraşcu, op. cit., p. 246.
[63] Cf. J. Comby, op. cit., p. 76.
[64] Ibidem, 246.
[65] Cf. M Iordăchescu, în Introducere la Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, Editura Trinitas, Iaşi 2002, p. 31.
[66]  Ibidem, p. 32.
[67] Ibidem.
[68] Idem, p. 33.
[69] I. Casian, Aşezămintele mănăstireşti, cartea a XII-a, cap. 32, în PSB, vol. 57, pp. 252 şi 265.
[70] Ibidem, cartea a VI-a, p. 188.
[71] Ibidem.
[72] Cf. E. Popescu, Sf. Ioan Casian, părintele monahismului românesc şi teolog al asceticii patristice, Prefaţă la Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, Editura Trinitas, Iaşi 2002, p. 21.
[73] Cf. M. Banescu, Sfântul Ioan Casianul în Sfinţi Români si Apărători ai Legii Strămoşeşti, Editura IBMBOR, București 1987, p. 226.
[74] Cf. I. Holubeanu, Monahismul dobrogean în secolul al IV-lea, în Sfântul Apostol Andrei, nr.5, (1929), pp. 92-93.
[75] M. Păcurariu, Sfinţii daco-romani şi români, Editura Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1994, p. 34.