marți, 13 decembrie 2011

Leonardo Da Vinci - Cina cea de taină


1. Despre viaţa lui Leonardo Da Vinci

Ştim că innegalabilul Leonardo da Vinci (1452-1519), artist florentin, este recunoscut ca pictor celebru, arhitect, inginer, sculptor şi om de ştiinţă. Profunda lui dragoste pentru cunoştinţă şi cercetare a fost cheia încercărilor sale artistice şi ştiinţifice. Inovaţiile sale în domeniul picturii au influenţat cursul artei italiene pentru mai mult de un secol după moartea sa. Deşi Leonardo a creat un număr mic de picturi, dintre care multe au rămas neterminate, a fost totuşi un artist inventiv şi influent. În primii ani ai vieţii, stilul său s-a apropiat de acela al lui Verracchio, dar s-a îndepărtat treptat de stilul rigid al învăţătorului său. Deoarece nici un proiect al lui Leonardo nu a fost completat, apropierea lui către arta tridimensională poate fi judecată doar din desenele sale. În desenele sale arhitecturale, el demonstrează talentul său în lucrul cu formele masive.
El a trăit la sfârşitul unei dintre cele mai importante epoci din istoria artelor: „Renaşterea italiană”. Da Vinci a fost recunoscut chiar şi în timpul vieţii sale ca o fiinţă excepţională – un geniu printre genii. Doar doi dintre contemporanii săi, Michelangelo şi Rafaelo, rivalizau cu reputaţia sa. Perioadei scurte cuprinsă între 1500-1527 în care toţi trei au lucrat este cunoscută ca Renaşterea târzie.

Îl admirăm nu doar pentru picturile sale, ci şi pentru realizările în domeniul ştiinţei, matematicii, anatomiei, construcţiilor militare şi invenţiilor. Notiţele sale sunt printre cele mai extraordinare manuscrise, pline de adnotări şi desene minunate. Ele sunt scrise invers - devenind lizibile doar când sunt privite în oglindă - fie pentru că Leonardo era secretos din fire, fie din cauză că, la fel ca multor alţi stângaci, acest mod de lucru îi era mai confortabil.
Despre marele Leonardo Da Vinci – „omul Cinei”, mereu în antiteză cu Michelangelo, „omul Judecăţii”, s-au formulat diferite ipoteze şi teorii mai mult sau mai puţin adevărate, ceea ce a împins discuţiile contradictorii pe un alt făgaş decât cel al cercetării istorice propriu-zise. Sfidând regulile elementare ale bunului simţ, teoriile au alunecat încet dar sigur către supoziţii total anticreştine, una dintre acestea fiind dezvoltată de Dan Brown în romanul său „Codul Da Vinci”, al cărui subiect foarte incitant, se cere a fi lămurit cititorilor, punând la îndoială „adevărurile” şi prezentând realităţile trecute într-o lumină nouă, pe baza credibilităţii faptelor istorice. Însorita Italie, o realitate politică a Evului Mediu, avea să-şi cucerească proprii cuceritori prin cultură, întocmai cum grecii antici au făcut cu “barbarii” romani.
Unele oraşe-cetăţi italiene, renumite în lupta de emancipare de sub stăpânirea străină, precum Florenţa, Milano şi regiunile adiacente, s-au remarcat în epocă prin înflorirea artelor frumoase sub patronajul direct al unor principi care au lăsat războaiele pentru a-şi dedica timpul preocupărilor artistice. La curtea lor îşi vor găsi refugiul maeştrii renaşterii. Viaţa marelui Da Vinci se regăseşte în contextul epocii de înflorire spirituală, de renaştere culturală a Italiei. „Omul nou” - conceptul care a caracterizat secolul său, a fost dezvoltat de Leonardo în nemuritoare opere artistice şi în studii inedite din toate domeniile: mecanică, optică, anatomie, geologie, inventică, prefigurând astfel studiile ştiinţifice aprofundate din veacurile XIX–XX.
Este posibil oare ca el să fi codificat anumite aspecte prea novatoare pentru contemporani? Punem la îndoială acest aspect, deoarece dacă Leonardo a fost un geniu al timpului său, ca om în viaţa de zi cu zi el era foarte modest. Deşi a trăit printre oamenii de seama ai epocii, curtat fiind inclusiv de popularul Francisc I, regele Franţei, Da Vinci a rămas preocupat de tainele naturii şi fascinat de frumuseţea acesteia, pe care a transpus-o în capodoperele sale lăsate posterităţii.

2. Opera „Cina cea de Taină”
„Cina cea de Taină” este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci realizată pentru patronul său, ducele Lodovico Sforza din Milano. Ca una din cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor, aceasta se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane "Santa Maria delle Grazie" din Milano, pe peretele din fund al refectoriului mănăstirii. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în „tempera” şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1495 şi 1498. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Isus Cristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan, redând reacţiile diferite ale apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Leonardo, mereu cu un pas înaintea celorlalţi inventatori, a încercat sa folosească noi materiale pentru "Cina cea de Taina". Procedeul este însă nerezistent şi cu timpul a început să se desprindă de perete, datorită umezelii provenite de la bucătăria situată în imediata apropiere a sălii de mese. Lucrările ulterioare de restaurare, ultimele începute în 1977, au reuşit să reducă într-o oarecare măsură alterările suferite. Cu acest prilej a ieşit la iveală ”albastrul leonardesc” (de ex. la mâneca apostolului Bartolomeu), cu luminozitatea lui neegalată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Isus. Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînnoit pigmentul, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură şi readucând la vedere aspecte dotate de o luminozitate şi prospeţime neaşteptate. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte, dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. Lui Leonardo i-au trebuit trei ani să termine această pictură imensă (peste patru metri pe opt) care se dovedeşte a fi o capodoperă a compoziţiei. Apostolii, aşezaţi pe o latură a mesei, sunt adunaţi în grupuri de câte trei şi plasaţi simetric de ambele părţi ale lui Isus. Printre ei se afla şi Iuda, o decizie destul de îndrăzneaţă pentru acea epocă. Cu uşurinţă se poate citi pe chipurile lor mirarea, furia, resemnarea, neîncrederea, tristeţea. Toţi sunt evident revoltaţi. Toţi cu excepţia lui Iuda care stă nemişcat, singur ca şi cum nu ar fi prezent. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Această lucrare este remarcabilă în primul rând pentru că toţi apostolii exprima atitudini emoţionale clare si foarte umane. Cina cea de Taina, ca subiect, mai fusese pictata. Dar in versiunea lui Leonardo, pentru prima data, personajele erau reprezentate ca oameni reali in atitudini normale. Fiecare element singular al lucrării atrage atenţia asupra centrului compoziţiei - chipul lui Cristos. Isus este calm si priveşte dincolo de agitaţia inutila, iar Iuda are faţa în umbră şi ţine în mână ceea ce ar putea fi o pungă cu bani.
Compoziţional, „Cina cea de Taină” a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Rolul secundar al culorii la Leonardo îşi găseşte explicaţia în formaţia sa toscană în care avea întâietate realizarea reliefului ca obiectiv pictural.
Există două copii în mărime naturală a „Cinei” lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).
„Cina cea de taină” este pictura de cele mai mari dimensiuni a lui Leonardo şi unica sa frescă care încă se mai păstrează. Ea acoperă şi în prezent peretele sălii de mese a mănăstirii „Santa Maria delle Grazie”. Această temă era predilectă pentru astfel de încăperi, însă Leonardo o abordează într-un mod cu totul original. El surprinde momentul extrem de dramatic în care Cristos le spune apostolilor că unul dintre ei îl va trăda. Multitudinea de reacţii ale personajelor este înfăţişată sugestiv dar subtil. Sfântul Iacob (al cincilea din dreapta), îşi deschide braţele, într-un gest de surprindere. Lângă el, Sfântul Filip îşi declară dragostea pentru Isus şi nevinovăţia sa, încleştându-şi mâinile la piept.
Sfântul Petru (al cincilea din stânga) se avântă înainte, iar imediat în faţa lui, Iuda se trage înapoi, cu un gest vinovat. La capătul din dreapta al mesei, de la stânga la dreapta, Sfântul Matei, Sfântul Iuda Tadeu şi Sfântul Simon gesticulează vehement, exprimându-şi agitaţia şi îndoiala. Cristos îşi întinde braţele într-un gest de resemnare calmă, reprezentând punctul plin de linişte şi echilibru în jurul căruia se dezlănţuie atâtea reacţii. Deşi încercările de restaurare a picturii nu mai fac din aceasta un fapt original, totuşi lucrarea impresionează şi astăzi prin vigoarea şi măreţia pe care le insuflă.

3. „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown
Celebra frescă „Cina cea de Taină”, pictata acum 500 de ani de artistul florentin Leonardo da Vinci, a stârnit, prin intermediul romanului Codul lui Da Vinci, de Dan Brown, o aprigă dispută. Ea este legată de un personaj misterios pictat în dreapta lui Isus. Este acesta feciorelnicul apostol Ioan, aşa cum s-a crezut pană acum sau este Maria Magdalena, nimeni alta decât soţia lui Isus şi prima dintre apostolii săi ?! Un înalt prelat de la Vatican, cardinalul Tarcisio Bertone, se opune categoric acestei cărţi: Nu citiţi şi nu cumpăraţi „Codul lui Da Vinci”. Romanul Codul lui Da Vinci, care are în centru conspiraţia Bisericii de a ascunde faptul că Isus a avut un copil cu Maria Magdalena, s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare. A fost deja interzis în Liban, la cererea episcopilor creştini din aceasta ţară. Specialişti în artă şi istorici, întruniţi la Vinci, localitatea natala a lui Leonardo, au încercat să demonstreze că aceasta ipoteză, care ar fi fost cunoscut şi celebrului pictor florentin, este fantezistă. Monsenior Pinheiro recomandă prudenţă: „Nu ştiu dacă oamenii sunt capabili să distingă elementele de ficţiune de cele reale. Este important ca tinerii să fie informaţi, pentru a putea face diferenţa între ficţiune şi realitate, dar nu consider necesară interzicerea lecturii romanului”.
Brown aduce pe scenă controverse străvechi, de la începuturile creştinismului, cu privire la natura Om - Dumnezeu a lui Isus, inclusiv ipoteza că acesta a fost însurat cu Maria Magdalena şi ar fi avut un copil. Mai mult decât atât, pe ea ar fi lăsat-o garant al Noului Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, ea fiind cel mai iubit apostol al lui Isus.
Unii apostoli, in special Petru, n-ar fi fost de acord cu această alegere, anunţată de Isus la Cina cea de Taină. De atunci s-ar fi fabricat povestea că Maria Magdalena ar fi fost prostituată, ulterior femeile fiind chiar excluse din actul preoţiei. Autorul se referă şi la teoria conspiraţiei privind lupta dintre misterioasa frăţie Prioria Sionului - care-i protejează pe urmaşii lui Isus - şi Vatican - care vrea să ascundă adevărul. Secretul ar fi fost dezvăluit de Leonardo da Vinci în fresca „Cina cea de Taină”.
Se poate descoperi o notă discordantă cu scena descrisă în Evanghelie. În Sfânta Evanghelie este descrisă o ultimă întâlnire în vederea unei despărţiri definitive. E o scenă tristă, încărcată de semnificaţii. Apar doar pâinea şi un pahar de vin pentru ritual, precum şi un lighean pentru ritualul spălării picioarelor. Se poate observa că la masă sunt 13 persoane: cei unsprezece apostoli rămaşi, Isus şi o femeie. Genialul inventator (peste 5000 de invenţii) a avut mult de suferit de pe urma persecuţiilor religioase din acea perioadă, a fost somat de inchiziţie să îşi retracteze toate "ereziile", ceea ce a şi făcut. Dar răzbunarea a fost pe măsură. A reuşit să deseneze pe cupola unei biserici „Cina cea de taină” şi nimeni nu a realizat că de fapt e o bătaie de joc.
Cert este că mulţi nu înţeleg adevărata semnificaţie a tabloului. Viziunea biblică a lui Dan Brown nu ţine cont de specialiştii creştini în Sfânta Scriptură, adoptând o viziune despre Scriptura care provine, probabil, din sfera masonică. Este adevărat că Maria Magdalena a avut un rol foarte important în Biserica creştină primară, ca martoră a învierii. Restul sunt speculaţii bazate pe faptul că în Evangheliile canonice nu există informaţia certă că Isus nu a fost căsătorit. Brown invoca drept argument Evangheliile apocrife, care sunt tardive si nu prezintă fiabilitate din punct de vedere istoric. Creştinii catolici sunt ofensaţi de afirmaţii ca cele prezentate de Dan Brown.
Este demn de amintit faptul că în anul 1080, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!”, artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă.


luni, 12 decembrie 2011

Povestea unei femei care s-a intors din cealalta viata

Noi marturisiri cutremuratoare

Eram atee şi Îl huleam groaznic şi deseori pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine şi preacurvie, însă Preamilostivul Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.

În anul 1962 m-am înbolnăvit grav de cancer şi am stat bolnavă 3 ani. Nu stăteam întinsă lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi vindecare. În ultimele 6 luni slăbisem de tot, încât nici apă numai puteam să beau. Îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la spital şi, pentru ca eram foarte energică, au chemat un profesor de la Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi medici şi eu, cu frică şi groază ,priveam ce mi se întâmpla. Întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văzui că stau în picioare şi totodată mă văzui pe masa de operaţie. Îmi scoseseră afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic numai era sănătos. Atunci medicii au zis : Aceasta femeie nu mai avea cu ce să trăiască.

Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: "Cum şi de unde suntem două? Stau în picioare şi totodata sunt întinsă pe masă! "Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au spus că trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, si l-au transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam cu nedumerire de ce suntem două. Acolo m-au lăsat întinsă, dezbracată, acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că venise fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea 6 ani şi îl chema Andruşka [Andrei. A început să plângă şi să zică :"Mamă ,mamă, de ce-ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici tată şi acum ai murit şi tu !".

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort. Vedea de asemenea,că şi fratele meu plângea.

După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ îl părăsisem pentru că credea în Dumnezeu. Începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin desfrânare. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. sora mea nu lăsa nimic şi, mai mult, a început să o certe pe soacră, spunând: "Acest copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă". După aceea au ieşit şi au închis casa. Sora mea a luat cu ea un sac plin de lucruri. În vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu diavoli care jucau şi se bucurau.

Deodată m-am aflat în vazduh şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că cineva mă ţine şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă aflam deasupra oraşului Barnaul.Apoi am văzut că oraşul pierise. S-a făcut întuneric. După aceea a început din nou să apară lumină şi în final s-a făcut lumină deplină, aşa de puternică, încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate.

Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi, dar n-am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta am văzut iarba verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ atunci de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce loc este acesta fără oameni şi cine trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată în veşminte împărăteşti, pe sub care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub paşii ei. Alături de ea mergea un tânar care îi ajungea pâna la umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i e mila de el şi nu-l ascultă.(Însemnare: Se pare că acest tânar era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De asemenea apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi sufletele noastre dar noi nu pricepem asta. După cum se vede rugâciunile lor nu vor fi ascultate dacă moartea ne găseşte în păcate şi nepocaiţi.)

Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei a început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva. Aceia ia răspuns dar nu am putut înţelege.Când s-au apropiat de mine voiam să-i întreb: "Unde mă aflu"?. În clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat privirea spre cer şi a zis:
Doamne unde va merge aceasta în starea în care se găseşte?. Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că murisem că sufletul meu se află în cer şi că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început să plâng şi sâ mă îndurerez, şi am auzit o voce care a spus:Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei.

O altă voce a zis :M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi mizerabilă. Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său.
Arătaţi-i locul pe care îl merita!"

Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine şerpi de foc înfiorători cu limbi lungi care vărsau flăcări şi alte murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi ca degetul, cu cozi care se terminau în ace şi spini. Aceştia mi-au intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, pe mâini, peste tot, şi în felul acesta mă chinuiam, iar eu ţipam cu glas de fiară sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început să se roage la Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns:Tu n-ai vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copii în pântece şi, mai mult, le spuneai oamenlior: "Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt de prisos!. "Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru Mine toate au rostul lor".

Către Mine Domnul a zis: Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără Dumnezeu, vei trăi şi aici!"

Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut, a pierit şi durearea îngrozitoare şi, pe neaşteptate am văzut biserica din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbracat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a întrebat:
- Cine este acesta?
- Preotul nostru.
- Tu ziceai că e pomanagiu dar el e păstor adevărat. Află că chiar dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. şi mai află şi alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu te voi ierta.!

Atunci am început să mă rog :
- Doamne întoarce-mă pe pământ am un copil mic.

Domnul a răspuns:
- Ştiu că ai un fiu şi îmi pare rău pentru el.
- Îmi pare rău pentru el, am repetat eu.

Atunci acela a răspuns:
- Mie îmi pare rău pentru voi toţi, de trei ori îmi pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din somnul păcatului să vă pocăiţi şi să vă reveniţi.

Aici a apărut Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am numit-o "femeie", şi am îndrăznit să o întreb:
- Aici la voi există rai?

Drept răspuns, după aceste vorbe m-am aflat iar în iad. Acum era mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau păcatele strigând: "Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ". Au început să-mi citească păcatele: toate erau scrise cu litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din gură le ieşeau limbi de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu limbi de foc. În jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor oameni.

Când focul s-a înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau chipuri înfioratoare: erau schilodite cu gâturile întinse şi ochii scoşi: mă întrebau dacă sunt "tovarăşă" a lor [pare ca erau comuniste] şi dacă voi trăi împreună cu ele. "La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau, când eram pe pământ, nu am vrut să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam şi săvârşeam toate relele păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers la biserică, s-au rugat la Dumnezeu i-au miluit pe săraci şi i-au ajutat pe cei ce se găseau în nevoi sunt acolo sus". [adică în rai cuvânt pe care cei de aici nici nu vroiau să-l rostească]

Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu aici în iad de o viaţă întreagă, iar acestea îmi spuneau că voi trăi împreună cu ei o veşnicie.

După aceea a apărut din nou Preasfânta Născatoare de Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore milă:
"Împărăteasă Cerească nu ne lăsa aici"; sau ziceau: Ardem, Născătoare de Dumnezeu şi nu există picătură de apă"

Ea plângea şi spunea printre lacrimi: Cât aţi trăit pe pământ n-aţi vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit de păcate înaintea Fiului meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu vă pot ajuta, nu pot trece peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui Său. Îi ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică".

Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice: "Născătoare de Dumnezeu,nu ne lăsa!"

S-a făcut iarăşi întuneric şi eu mă aflam pe aceeaşi lespede. Încrucişându-şi mâinile la piept Maica Domnului, şi-a înălţat privirea către cer şi a început să se roage zicând:"Ce să fac cu această femeie, unde să o aşez?" O voce a răspuns:"Întoarce-o pe pământ prin părul ei!"

Atunci Preacurata Fecioara a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşa dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. după aceea s-a întors ţinând în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu mi-a dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar spunând ca a doisprezecea trăsura nu are podea. Mi-erea frică să stau în ea dar Maica Domnului m-a împins şi m-a trimis pe pământ.

După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era ora unu şi jumătate dupî amiază. După lumină aceea toate mi se păreau urâte pe pământ.Atunci i-am zis sufletului meu: "intra în trup!". Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde se păstrează cadavrele. Acesta era închis, dar eu am intrat înăuntru fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin într-o parte, iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic. În clipa aceea au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina m-au văzut ghemuita, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se încălzească creierul. Pe tot trupul meu existau 8 tăieturi [făcuseră practică pe trupul meu], trei pe piept şi restul pe burtă. După două ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia dupa 12 zile am putut vorbi.

A doisprezecea zi dimineaţa mi-au adus micul dejun, pâine prăjită cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru [era zi de post]. Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: "Staţi să vă spun ce a văzut sufletul meu, Cine nu posteşte în zilele de post va mânca bucate împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post nu voi mânca de dulce".

Mediciii de uimire când se înroşeau când păleau, iar pacienţii mă ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am spus că nu mă mai doare nimic.Atunci a început să vină la mine multă lume şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a apucat să-i izgonească şi pe mine m-au mutat în alt spital. M-am însănătoşit complet şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis burta, au zis:
- De ce au operat un om complet sănătos?

Eu i-am intrebat:
- De ce boală sufăr?

Ei mi-au răspuns:
- Intestinele şi stomacul sunt curate ca ale unui copil.

Au venit şi medicii care m-au operat prima dată şi când s-au apropiat au spus:
- Unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de cancer şi acum e complet sănătoasă.

Le-am răspuns:
- Dumnezeu şi-a arătat mila Lui către mine păcătoasa, ca să mai trăiesc şi să mărturisesc şi celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea; voi spune asta la toţi până voi muri.

Apoi i-am zis medicului:
-Aţi văzut că v-aţi înşelat?
-Nimic nu era sănătos în tine, a răspuns el.
-Ce credeţi acum? l-am intrebat eu.
-Te-a renăscut Atotputernicul.

Atunci i-am zis:
-Dacă credeţi în Acesta, faceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!

Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:
-Faceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!

După aceea am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul pe care mai înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa, pentru că până atunci în ea împărăţise păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura.

În ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârsta de 40 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte. Merg regulat la biserica şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au petrecut, câte am văzut şi câte am auzit.Cu ajutorul lui Dumnezeu îi primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.

Slăvit să fie Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică.

Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin

Susrsa:
http://pelerinortodox.blogspot.com/2011/02/povestea-unei-femei-care-s-intors-din.html?mid=54

duminică, 4 decembrie 2011

Rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi

Doamne, fa din mine
un instrument
al împacarii între oameni:
Unde este ura ,
eu sa aduc iubire,
Unde este vina ,
eu sa aduc iertare,
Unde este dezbinare,
eu sa aduc unire,
Unde-i ratacire,
eu sa aduc adevarul,
Unde-i îndoiala,
eu sa aduc credinta,
Unde-i disperare,
eu sa aduc speranta,
Unde-i întuneric,
eu sa aduc lumina,
Unde-i suferinta,
eu sa aduc bucurie.
Doamne,
ajuta-ma ca mai curând
eu sa mangai pe altii
decît sa fiu mangaiat,
Ca eu sa-i înteleg pe altii
decît eu sa fiu înteles,
Ca eu sa iubesc pe altii
decît eu sa fiu iubit.
Caci cînd ma uit pe mine
însumi atunci ma gasesc,
Cînd iert atunci gasesc iertare,
Cînd mor pentru mine,
atunci înviu la viata de veci.
Amin.

Ştiinţa vs. Dumnezeu

“Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…
Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.
Esti crestin, nu-i asa, fiule?
Da, dle, spune studentul.
Deci crezi in Dumnezeu?
Cu siguranta.
Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun.
E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?
Da.
Tu esti bun sau rau?
Biblia spune ca sunt rau.
Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?
Da, dle. As incerca.
Deci esti bun.
N-as spune asta.
Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…
Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?
Studentul tace.
Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
Pai…, da, spune studentul.
Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta intrebare “Nu”.
De unde vine Satana?
Studentul ezita. De la Dumnezeu.
Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
Da, dle.
Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
Da.
Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.
Din nou, studentul nu raspunde.
Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?
Studentul se foieste jenat.
Da.
Deci cine le-a creat?
Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.
Da, dle profesor, cred.
Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am vazut.
Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?
Nu, dle, nu L-am auzit.
L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
Nu, dle, ma tem ca nu.
Si totusi crezi in el?
Da.
Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?
Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.
Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.
Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.
Dle profesor, exista caldura?
Da.
Si exista frig?
Da, fiule, exista si frig.
Nu, dle, nu exista.
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.
Studentul incepe sa explice.
‘Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperaturi mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.
Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.
Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.
Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?
Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?
Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.
Ce vrei sa demonstrezi, tinere?
Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?
Poti explica in ce fel?
Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?
Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.
Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.
Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?
Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.
Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….
Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?
Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.
Profesorul s-a asezat.

PS: Studentul era Albert Einstein.”

Optimist peste măsură

Antrenându-te sistematic să razi cu inima, câteva secunde în fiecare zi, iţi constitui înăuntrul tău un fond de fericire care te face mai puternic şi mai fericit.


Este o chestiune de antrenament, de autodisciplină.

Ţi se va părea poate incredibil, dar eu experimentez procedeul de mult.

Eu sunt drogat cu optimism, cu forţă.

Cu timpul, în tine se formează rezerva nesecată de soluţii, pe care le vei folosi, în funcţie de situaţiile pe care le trăieşti. Dacă momentul este pozitiv, favorabil, fondul de optimism pe care ţi l-ai creat, bucurându-ti inima râzând, te va face să trăieşti cu intensitate orice eveniment, te va umple de bogăţie spirituală, de forţă psihologică.

De exemplu, cei cu inima veselă, puţini dependenţi de negativitate, puţin interesaţi să obţină scopuri exterioare, rareori se plictisesc.

Când însă trăiesc situaţii dificile, problematice, dureroase, fondul de optimism le indică acele căi alternative de depăşire a negativităţii, prezent în astfel de situaţii.

Drogaţii cu optimism nu programează, nu planifică. Ştiu că, puşi în faţa unor situaţii de dificultate reală, vor găsi întotdeauna soluţii alternative. Şi nu numai. Plasaţi astfel încât să răstoarne situaţiile, dându-le sens urmărindu-şi propriul drum în viaţă, au ieşit întăriţi din aceste experienţe dramatice, revigoraţi, îmbogăţiţi. Mai mult, unii reuşesc să folosească greutăţile pe care le întâlnesc sau capcanele care li se întind pentru a-şi împlini visele pe care le păstrează de mult in inima lor puternică şi veselă.

Cei cu inima puternică ştiu să aştepte. Pentru a ţi-i arăta mai bine cum înfruntă viaţa îţi spun că sunt decişi dar deschişi. Au o mare capacitate de a asculta. Au o intuiţie care izvorăşte din inima lor pură. Au simţul timpului. Nu merg aproape niciodată în afara timpului, ştiu când să atace şi când să se retragă, dar nu renunţă niciodată.

Nu le e frica de duşmani. Dimpotrivă, ştiu să exploateze energia răutăţii acestora, pentru a creşte în bunătate şi înţelepciune. În general, pierd bătăliile, dar câştigă războaiele.

Sunt aristocraţii inimii.

Trec dincolo de răutăţi, de calomnii, fiindcă ştiu că efectul provocat se va întoarce înapoi, ca un bumerang, lovindu-i pe cei care l-au lansat, şi într-un mod teribil! Sunt atât de puternici şi de veseli încât nu se răzbună, nu urăsc, fiindcă ştiu că răzbunarea însăşi va cădea din nou asupra lor, fiindcă ştiu că ura va distruge pe acela ce o întreţine. Sunt experţi în aceste aspecte negative. după cum sunt experţi în cele pozitive. Au o privire largă, deoarece ştiu să privească lumea şi oamenii cu ochi de copil, fără amărăciune, dar cu atenţie şi curiozitate extreme. Sunt entuziasmaţi, pasionaţi şi se cufundă cu hotărâre în marele şi misteriosul fluviu al vieţii .

Sunt umili fiindcă sunt puternici. Nu se tem să-şi arate propriile slăbiciuni, deoarece şi le cunosc bine şi au reuşit să şi le facă prietene.

Nu se lasă niciodată înşelaţi de aparenţe.

Nici nu se lasă impresionaţi.

Ei luptă mereu.



„Să râdem cu inima” (Valerio Albisetti)

luni, 28 noiembrie 2011

CUTREMURĂTOR EXEMPLU DE CREDINȚĂ ÎMPOTRIVA ORICĂREI SPERANȚE! TESTAMENTUL DIN CUPTOR

«Gol m-am născut, și gol mă întorc în pământ».

Eu, Jossel, fiul lui Jossel Rachower din Tarnapol, scriu aceste rânduri în timp ce ghetto-ul din Varşovia este cuprins de flăcări. Casa în care mă găsesc este una dintre ultimele care încă nu arde. De câteva ore ne aflăm sub un violent foc de artilerie, în jurul nostru zidurile se prăbuşesc. Ca şi celelalte case din ghetto, cât mai degrabă şi acestea vor deveni mormântul locuitorilor şi apărătorilor ei. Razele aurii ale soarelui care penetrează în camera mea, această cameră de unde zile şi nopţi întregi am ochit duşmanul ţintind prin fereastră, mă anunţă că ziua se sfârşeşte. Soarele nu poate ştii că nu mă mai interesează dacă va mai răsări. N-i s-a întâmplat ceva curios: toate ideile noastre, toate sentimentele noastre s-au schimbat. Moartea care se aruncă peste noi nu ne apare brutală, dar este ca o eliberare, ca o salvare, deoarece distruge lanţurile noastre…

Iubesc mult animalele din pădure, şi îmi pare rău când se aseamănă cu ei, acele fiinţe rele, de la care supărarea se abate în acest moment asupra întregii Europe. Nu este adevărat că Hitler are în sine ceva animalesc; după părerea mea este produsul tipic al omenirii moderne. Această omenire l-a zămislit şi l-a format iar el nu este altceva decât expresia instinctelor sale cele mai profunde şi ascunse. Milioanele de oameni care se bucură de zi, de soare, de lumină în nesfârşitul univers…, nu au idee de masa de întuneric şi de teroare ce ne-o aduce soarele. A devenit un instrument în mâinile nelegiuiţilor. A fost folosit ca reflector pentru a descoperi urmele celor care căutau să se salveze. Când stăteam ascuns în păduri cu nevasta şi cu copii mei, cei şase copii ai mei, ne-a predat la cei care ne căutau.

N-am să uit niciodată ploaia de foc nemţească care se abătu asupra fugarilor pe strada care de la Grodno duce spre Varşovia. La răsăritul soarelui se ridicară şi avioanele şi începură masacrul lor. Nevasta mea muri în acel masacru cu copilul nostru de şapte luni în braţe. Doi din cei cinci copii care-mi mai rămăseseră dispărură în aceeaşi zi. Se chemau David şi Jehuda; unul avea patru ani, celălalt şase. La apusul soarelui, puţinii dintre cei care supravieţuiseră, plecară spre Varşovia. Dar eu cu ultimii trei copii ai mei am colindat pădurile şi câmpiile unde avusese loc masacrul în căutarea copiilor mei pierduţi. Vocile noastre tăiară tăcerea morţilor ca si cuţitele, tot timpul nopţii: David! Iehuda! Dar numai un ecou neputincios si trist răspundea strigărilor noastre ca rugăciunea unui muribund. N-am mai revăzut copii mei. Intr-un vis îmi spuseră să nu-i mai caut deoarece erau în mâinile lui Dumnezeu. Ultimii mei doi copii muriră în ghetto-ul din Varşovia. Rahela, copila mea de zece ani, auzise de multe ori că în coşurile de gunoi din oraş, în afara ghetto-ului, se găseau resturi de pâine. Se suferea de foame în ghetto, şi persoane înfometate zăceau ca gunoiul aruncaţi pe stradă. Eram dispuşi la orice fel de moarte, dar nu a muri de foame. Probabil că există o ultimă pasiune, o ultimă dorinţă rămâne încă în om atunci când toate celelalte sunt moarte: foamea, chiar şi atunci când se doreşte a muri. Copila mea puse în act planul ei împreună cu o prietenă de unsprezece ani. Noaptea, în întuneric, ieşi afară din casă. O găsiră cu puţin înainte de răsăritul soarelui, în afara zidurilor ghetto-ului împreună cu prietena ei. O haită de nelegiuiţi începură să vâneze cele două copile înfometate. Nu puteau să mai alerge. Copiliţa mea căzu la pământ; naziştii îi loviră capul de nenumărate ori cu baioneta. Al cincilea copil, Iacob, a murit de tuberculoză în ziua lui de Bar Mizwah. Moartea lui a fost pentru mine o eliberare. Ultimul copil, o fată de cincisprezece ani, Chawe, a murit în timpul unei răpiri de copile care începu în ziua de Anul Nou (Rosh Nashanah) şi se termină la răsăritul soarelui. Sute de familii evreieşti își pierdură proprii copii în acest fel. Si iată, a ajuns şi ceasul meu. Ca Iov, pot şi eu să spun - şi nu sunt singurul - «Gol m-am născut, gol mă întorc în pământ».



Dumnezeu ne-a ascuns chipul său

Am 43 de ani şi când privesc la trecutul meu pot să spun, pe cât îi este posibil unui om să afirme ceva cu precizie, că am avut o viaţă minunată. Viaţa mea din trecut a fost binecuvântată de bucurie, dar nu am fost niciodată plin de orgoliu. Deschideam uşa oricărui nevoiaş, şi eram fericit când puteam să fac ceva pentru aproapele meu. L-am slujit pe Dumnezeu într-un abandon confident şi îi ceream numai să-l pot servi - cu toată inima, cu tot sufletul, cu toate puterile mele -. După tot ceea ce am suportat, nu pot să afirm că aceste dispoziţii ale sufletului nu s-ar fi schimbat, dar pot să spun cu siguranţă că credinţa mea în Dumnezeu nu s-a schimbat deloc. Într-o vreme, când eram fericit, mergeam la El, ca la unul care ţi-a acordat favoruri. Acum mă adresez Lui ca unuia care a devenit datornicul meu. Cred că am dreptul să îi spun lui Dumnezeu nemulţumirile mele. Si totuşi, nu cer ca Iov, ca Dumnezeu să-mi arate cu mâna sa păcatele mele pentru ca eu să ştiu de ce merit o asemenea pedeapsă. Oameni mai inteligenţi şi mai buni decât mine gândesc că evenimentele actuale nu sunt decat o pedeapsă pentru păcatele noastre. Se întâmplă ceva surprinzător în lume: este timpul în care cel Atotputernic își ascunde chipul celor care-L invocă. Dumnezeu a ascuns chipul său lumii. Pentru aceasta oamenii se abandonează plăcerilor lor sălbatice. Și este natural ca într-un timp în care aceste patimi domnesc în lume, primele victime să fie aceia în care ceea ce este divin şi curat trăieşte încă.

Poate nu este prea mângâietor, dar soarta poporului nostru nu este stabilită de legi pământeşti, dar de legi cereşti. Cine ocupă credinţa sa în aceste evenimente, trebuie să vadă o parte din marea reglare de conturi divine în comparație cu care tragediile umane sunt pline de sens. Aceasta nu vrea să spună că un evreu pios acceptă judecata aşa cum ea soseşte şi să spună: Dumnezeu are dreptate, judecata sa este dreaptă. A spune simplu că merităm loviturile pe care le-am primit înseamnă a ne dispreţui pe noi înşine şi a dispreţui şi numele lui Dumnezeu.

Si astfel nu aştept un miracol, nu-L rog pe Dumnezeul meu ca să aibă milă de mine. Să-mi arate chiar aceeaşi indiferenţă pe care a arătat-o milioanelor de oameni ai poporului său¸ eu nu sunt o excepţie de la regulă şi nu mă aştept ca să-mi acorde o atenţie particulară. Nu voi încerca să mă salvez, nu voi încerca să fug de aici. Iată, muncesc udând hainele mele cu benzină- îmi mai rămân trei sticle din toată duzina pe care am vărsat-o pe capul acelor criminali. Îmi sunt drage, aşa cum îi este drag vinul celui care se îmbată. Când voi vărsa ultima sticlă pe hainele mele, voi pune această scrisoare în sticla goală şi o voi ascunde între pietrele de la fereastră. Dacă cineva mai târziu o va găsi, va putea înţelege – poate – sentimentele unui evreu, sentimentele unuia din acele milioane de evrei care a murit, un evreu abandonat de acel Dumnezeu în care credea cu tărie.

Eram 12 în această cameră când a început revolta. Am combătut duşmanul timp de nouă zile. Cei 11 tovarăşi ai mei au murit. Au murit foarte frumos. Si acest tânăr a murit în pace ca şi ceilalţi colegi de luptă care erau mai în vârstă. S-a întâmplat azi dimineaţă degrabă. Se urcase pe cadavre pentru ca să privească pe fereastră. Rămase lângă mine pentru câteva minute. După aceea, imprevizibil, căzu pe spate şi rămase nemişcat, ca o piatră. Între două smocuri de păr, pe fruntea lui palidă văd o picătură de sânge. Ieri dimineaţă, când duşmanul începuse ofensiva, eram vii cu toţii. Toţi cei unsprezece. Încă erau răniţi dar continuau să lupte. Au murit cu toţii în aceste două zile.

 
Eu cred în Dumnezeul lui Izrael,  chiar dacă a făcut tot posibilul ca să distrugă credinţa mea în El

Îmi mai rămân numai trei sticle de benzină. Nu mai am muniţii. La etajele de mai jos se mai trage încă, dar nu pot să cobor ca să-i ajut deoarece scara nu mai există; pare că această casă trebuie să se prăbuşească dintr-un moment în altul. Scriu aceste rânduri întins pe pardoseală. In jurul meu zac prietenii mei morţi. Privesc chipurile lor: mi se pare că îmi surâd: «un pic de răbdare, încă câteva minute şi vei vedea şi tu totul va fi mai bine». Dar pentru moment sunt încă viu şi vreau să-i vorbesc Dumnezeului meu ca un simplu om, o fiinţă care are marele, dar tristul privilegiu de a fi evreu. Sunt foarte fericit că sunt evreu pentru că este dur, foarte dur. Sunt fericit de a aparţine poporului cel mai nefericit de pe pământ, care are Profeţii ca morală supremă şi lege sublimă.

Cred în Dumnezeul lui Izrael, chiar dacă a făcut tot posibilul ca să-mi stingă credinţa în El. Relaţia mea cu El nu este ca cea dintre un sclav şi un patron, dar ca relaţia dintre un discipol şi maestrul său. Cred în legile lui chiar dacă contest justificarea acţiunilor lui. Mă închin în faţa măreţiei lui dar nu voi săruta niciodată bastonul cu care mă pedepseşte. Îl iubesc, dar iubesc mai mult legea sa. Si chiar dacă m-aş fi înşelat în ceea ce priveşte persoana sa, eu voi continua să ador legea lui. Dumnezeu semnifică religie, dar legea sa înseamnă înţelepciune de viaţă. Tu spui că noi an păcătuit. Desigur, am păcătuit. Ca să primim o pedeapsă este drept. Aş vrea, totuşi, ca să-mi spui dacă există pe pământ un păcat care să merite o asemenea pedeapsă. Îţi spun toate aceste lucruri, Dumnezeul meu deoarece cred în tine, pentru că eu cred în tine mai mult ca oricând, deoarece acum ştiu că Tu eşti Dumnezeul meu şi nu Dumnezeul celor al căror fapte sunt rodul oribil al răutăţii lor.

Nu pot să te laud pentru acele acţiuni pe care Tu le suporţi, dar te binecuvântez şi te preamăresc pentru bunătatea Ta care inspiră teamă. Măreţia ta trebuie să fie nesfârşită dacă tot ceea ce se întâmplă nu reuşeşte să te impresioneze. Moartea nu mai vrea să aştepte. Trebuie să conclud. Sunetele mitralierelor de la etajele inferioare se răresc pe timp ce trece. Mor ultimii apărători din refugiul nostru şi cu ei cade marea şi frumoasa Varşovie evreie care îl temea pe Dumnezeu. Soarele asfinţeşte şi eu ţi mulţumesc, Doamne, că nu-l voi mai putea vedea răsărind. Raze roşiatice îmi ajung prin fereastră şi bucăţica de cer pe care reuşesc s-o o văd este în flăcări. Peste o oră maxim, mă voi reuni cu nevasta şi copii mai, cu milioanele de fii ai poporului meu, într-o lume mai bună unde nu domnesc dubiile, unde Dumnezeu este unicul împărat. Mor fericit, dar nu sunt mulţumit; abătut, dar nu disperat; mor în credinţă, dar fără să înalţ rugi; mor mărturisind iubirea mea pentru Dumnezeu, dar nu spun Amin orbeşte. L-am urmat pe Dumnezeu chiar şi atunci când m-a respins departe de El. Am împlinit porunca lui chiar şi atunci când, ca răsplată pentru această ascultare, mă lovea. L-am iubit. Am fost şi sunt încă îndrăgostit de Dumnezeu, chiar şi atunci când m-a trântit la pământ, m-a chinuit până la moarte, m-a făcut obiect de dispreţ şi râs.

Poţi să mă torturezi până la moarte, dar voi crede întotdeauna în Tine. Te voi iubi întotdeauna, în ciuda ta. Acestea sunt ultimele mele cuvinte, Dumnezeule judecător: nu vei reuşi să mă faci să-mi reneg credinţa în Tine. Ai făcut tot posibilul pentru ca eu să nu mai cred în tine, pentru ca eu să cad în dubiu, dar eu mor aşa cum am trăit, cu o credinţă de nedistrus.

Să fie lăudat în veci Dumnezeul morţilor, Dumnezeul răzbunării, Dumnezeul adevărului şi al legii, care peste puţin timp îşi va arăta din nou chipul său lumii şi va face să tremure fundamentele pământului cu vocea sa puternică.

Ascultă Izrael, Veşnic este Dumnezeul nostru, Veşnic este Unicul şi Singurul.
 
Din “Testament dans la fournaisse”, în Bible et vie chrètienne, n. 64 (1965), pp. 69-74.

Traducere de Pr. dr. Pătraşcu Damian

vineri, 11 noiembrie 2011

O poveste frumoasa. Ce este iubirea?

O intrebare frecventa pe Google pare a fi: “Ce este dragostea?“… ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma de la o prietena asistenta medicala.

Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi.

“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“. Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

sursa:

http://crestin3d.net/profiles/blog/show?id=2089840%3ABlogPost%3A1444951&xgs=1&xg_source=msg_share_post



luni, 24 octombrie 2011

Ultima speranță de salvare a lumii

Sfânta călugăriță M. Faustina Kowalska, canonizată de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în anul 2000, cunoscută astăzi în lumea întreagă ca apostolul Milostivirii Domnului, este una dintre cele mai mari ascete estice ale Bisericii.

Sfânta călugărită M. Faustina Kowalska, canonizată de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în anul 2000, cunoscută astăzi în lumea întreagă ca apostolul Milostivirii Domnului, este una dintre cele mai mari ascete mistice ale Bisericii. S-a născut în 1905, al treilea din cei zece copii ai unei familii de ţărani polonezi săraci si evlaviosi din satul Głogowiec. La sfântul botez în biserica parohială din Swinice Warckie a primit numele de Elena. Din copilărie s-a distins prin pioşenie, dragoste pentru rugăciune, hărnicie, ascultare si o mare sensibilitate la sărăcia umană. A făcut doar trei ani de scoală, iar la vârsta de saisprezece ani a părăsit casa părintească pentru a intra slujnică în localitatea Aleksandrów si apoi la Łodzi, unde câstiga pentru a-şi întreţine familia şi pe sine. Chemarea înspre viaţa monahală a simţit-o în suflet încă de la vârsta de 7 ani, dar părinţii nu au fost de acord să intre la mănăstire. În această situaţie Elena a încercat să-si domolească chemarea către Dumnezeu dar intervenţia şi apariţia lui Isus Hristos suferind şi cuvintele Sale pline de reproş: “Până când am să te mai suport şi până când ai să mă mai amâni ?” (Jurnal 9) au făcuto să-şi caute locul la mănăstire. A bătut la uşa mai multor ordine religioase, dar a fost respinsă. Pe data de 1 august 1925 a devenit călugăriţă în cadrul Congregaţiei Surorilor Fecioarei Maria a Indurării din Varşovia, de pe strada Żytnia. În jurnalul ei a mărturisit: “Mi s-a părut că am intrat  în viaţa raiului” (Jurnal 17). În congregaţie a primit numele de Sora Maria Faustina. Noviciatul l-a făcut la Cracovia şi acolo în prezenţa episcopului Stanisław Rosponda a depus primul jurământ iar după cinci ani votul perpetuu în călugărie curăţie, sărăcie si ascultare. A servit în diferite case ale ordinului, cel mai mult la Cracovia, la Płock si Wilno îndeplinind obligaţiile de bucătăreasă, grădinăreasă si portar. In aparenţă nimic nu trăda viaţa sa mistică neobişnuit de bogată. Îşi îndeplinea obligaţiile cu deosebită silinţă, păstrând cu fidelitate toate regulile monahale, era concentrată si tăcută, avea un comportament natural, blând, plin de dragoste binevoitoare si dezinteresată faţă de ceilalţi. Toată viaţa sa s-a concentrat cu devoţiune si consecvenţă pentru a se contopi cu Domnul si a conlucra cu Isus Hristos în acţiunea de salvare a sufletelor. “Doamne Isuse al meu - mărturisea în jurnal - Tu ştii că din cei mai fragezi ani am tins să devin o adevărată sfântă, căci doream să te iubesc cu o asemenea dragoste cu care nu te-a iubit încă nici un suflet” (Jurnal 1372). Adâncul vieţii sale sufleteşti îl dezvăluie în “Jurnal”. Lectura atentă a acestor mărturisiri redă imaginea gradului înalt de unire a sufletului ei cu Domnul Isus, dăruirea sufletului său, eforturile si lupta pentru a se desăvârşi creştineşte. Dumnezeu a înzestrat-o cu mari haruri: cel al contemplaţiei, al cunoaşterii profunde a tainei Îndurării Divine, al viziunii, al apariţiilor, al stigmatelor ascunse, al profeţiei precum si facilitatea de a citi în sufletele oamenilor dar mai ales harul rar întâlnit al cununiei mistice. Înzestrată atât de mult scria: “Nici harurile, nici apariţiile, nici extazele, nici alte haruri oferite sufletului meu nu duc la desăvârşire ci la unirea interioară a sufletului meu cu Domnul Isus.


 
Sfinţenia si desăvârşirea mea constau în unirea perfectă a voinţei mele cu cea a lui Dumnezeu (Jurnal 1107). Modul de viaţă sever ca si posturile epuizante pe care si le-a impus înainte de a intra în congregaţie, i-au slăbit organismul încât în timpul postulatului a trebuit să fie trimisă lângă Varşovia, la Skolineva, pentru a i se salva viaţa. După primul an de noviciat a suferit cumplita experienţă mistică a aşa-numitei nopţi spirituale iar apoi suferinţele sufleteşti si morale legate de realizarea mesajului pe care le-a primit de la Domul Isus. Sora Faustina si-a oferit viaţa ca jertfă pentru păcătoşi si din această cauză a cunoscut diferite chinuri, ca prin ele să le poată salva sufletele. In ultimii ani ai vieţii sale s-au înmulţit suferinţele interioare, aşa numita noapte pasivă a sufletului precum si suferinţe corporale; s-a dezvoltat tuberculoza care i-a atacat plămânii si tractul intestinal.

Din această cauză, de două ori, timp de câteva luni, a fost internată în spital la Pradnik, lângă Cracovia. Complet epuizată fizic dar maturizată sufleteşte, unită mistic cu Dumnezeu, a murit pe 5 octombrie 1938 cu opţiunea sfinţeniei având numai treizeci si trei de ani, din aceştia treisprezece de călugărie. Corpul ei a fost depus în mormântul din cimitirul mănăstirii din Cracovia- Lagiewnikach, iar în timpul procesului informaţional din anul 1966 a fost adusă în capelă. Acestei simple călugăriţe, fără educaţie, dar bravă si încrezătoare fără margini în Dumnezeu, Domnul Isus i-a încredinţat o mare misiune: Apelul Îndurării adresate către întreaga omenire. “Te trimit pe tine - a spus Isus-către întreaga omenire cu îndurarea mea. Nu vreau să pedepsesc omenirea îndurerată, ci doresc să o vindec strângându-o la inima mea. (Jurnal, 1588). Esti secretara îndurării mele; team ales pentru această slujbă aici si în viaţa de apoi (Jurnal 1605), pentru a face sufletele să cunoască marea mea îndurare, pe care o am pentru ele, si a le îndemna la încredere în infinita mea îndurare (Jurnal, 1567). Sfânta Soră Faustina, mesagera Domnul Isus a ales-o pe sora Faustina ca secretară si apostol al îndurării sale ca prin dânsa să transmită lumii marele Apel: “In ordinea veche a lumii - i-a spus - am trimis profeţii mele cu trăsnete. Astăzi te trimit întregii omeniri cu îndurarea mea. Nu doresc să pedepsesc omenirea îndurerată ci doresc să o vindec (Jurnal 1588). Misiunea Sorei Faustina constă în trei sarcini: propovăduirea în faţa lumii a adevărurilor revelate în Sfânta Scriptură despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru fiecare om; - implorarea îndurării Domnului pentru întreaga omenire printre altele prin practicarea noilor forme de cult al Îndurării Divine arătate de Domnul Isus: icoana Îndurării Divine cu această rugăciune scrisă: “Isuse, mă încred în Tine!”, Sărbătoarea Îndurării Domnului în prima duminica după Paste,Coroniţa Îndurării Divine si rugăciunea la ora Îndurării (Jurnal, 1500); inspiraţia apostolică Indurarea Divină care acceptă sarcina propovăduirii si implorării Îndurării Divine pentru întreaga omeneşti se îndreaptă spre desăvârşire pe calea arătată de Sora Faustina. Aceasta este calea ce constă în încrederea absolută în Dumnezeu si care se manifestă prin îndeplinirea voinţei Sale si prin atitudinea îndurătoare faţă de apropiaţi. Jurnalul Sorei Faustina, scris în ultimii patru ani ai vieţii sale, la îndemnul clar al Domnului Isus se prezintă sub formă de amintiri în care autoarea, zilnic sau retrospectiv, a notat cu precădere toate întâlnirile sufletului său cu Dumnezeu. Din aceste scrieri ale Sfintei Faustina reiese că există cinci elemente principale a serviciului divin către Domnul Îndurării.



1. Icoana lui Isus al Îndurărilor

Imaginea Lui i-a apărut Sorei Faustina pe data de 22 februarie 1931 în chilia congregaţiei de la Płock. “Seara în timp ce eram în chilie - scrie în Jurnal - l-am văzut pe Domnul Isus îmbrăcat în vesmânt alb. O mână era ridicată pentru a binecuvânta, iar cealaltă atingea vesmântul la piept. Din întredeschiderea vesmântului la piept ieşeau două raze mari, una roşie, alta albă (...).Peste un moment Domnul Isus mi-a spus: Pictează o icoană după imaginea pe care o vezi cu înscrisul: Isuse, mă încred în Tine (Jurnal 47). Doresc ca această icoană (...) să fie sfinţită cu ceremonie în prima duminică după Paste iar acea duminică va fi ziua sfântă a Îndurării. (Jurnal 49). Conţinutul acestei icoane se leagă strâns de liturghia acelei duminici. Biserica citeşte în această zi Evanghelia după Sf. Ioan privind apariţia lui Isus Hristos la cină si instituirea sacramentului spovedaniei (Jurnal 20,19-29). Icoana prezintă deci pe Izbăvitor înviat care aduce oamenilor pace prin iertarea păcatelor cu preţul martirului Sau si a morţii pe cruce.

Razele de sânge si apă ce se varsă din Inima străpunsă de suliţă (nu se vede în icoană) precum si cicatricea rănilor după crucificare amintesc evenimentele Vinerii Mari (Jurnal 17-18, 19, 33-37).Icoana lui Isus al Îndurării reuneşte în ea cele două evenimente evanghelice care vorbesc în mod grăitor despre iubirea Domnului faţă de oameni. Caracteristice pentru această icoană a lui Isus Hristos sunt cele două raze. Domnul Isus întrebat despre semnificaţia lor răspunde: “Raza albă înseamnă apa care îndreptăţeşte sufletele, în timp ce raza roşie reprezintă sângele care este viaţa sufletelor... Fericit cel care va trăi în umbra lor (Jurnal 299). Sufletul îl curăţă sacramentul botezului si al spovedaniei si îl hrăneşte 1din abundenţă Euharistia - deci aceste două raze înseamnă sfintele sacramente si toate darurile Duhului Sfânt al cărui simbol este apa, precum si transformarea cea nouă a Domnului în om conţinut în Sângele lui Isus Hristos. Icoana lui Isus Hristos deseori este numită “Indurarea Divină” si aşa este pentru că în misteriul pascal Isus Hristos ne arată în modul cel mai clar iubirea lui Dumnezeu faţă de om.

Icoana nu arată numai Indurarea Divină, ci îndeplineşte rolul Domnului care trebuie să amintească despre sarcina creştină de credinţă în Dumnezeu si de iubire faţă de aproapele. In rugaciunea icoanei - din voia lui Isus Hristos - sunt înscrise cuvintele: Isuse, mă încred în Tine. “Această icoană - a spus de asemenea Domnul Isus -trebuie să amintească implorarea Îndurării Mele, pentru că nici cea mai puternică credinţă nu ajută la nimic fără fapte (Jurnal 742). Astfel înţelegând icoana pe baza încrederii creştine si a milostivirii, Domnul Isus a legat de cinstirea ei o promisiune specială: darul iertării păcatelor în veci, mari progrese pe calea desăvârşirii creştine, darul morţii fericite si multe alte daruri pentru oamenii care îl vor ruga cu încredere. Prin această icoană vor fi revărsate multe haruri pentru suflete.



2. Sărbătoarea Îndurării

Are cel mai mare rang dintre toate formele slujbei divine a Îndurării Domnului care i-au fost arătate călugăriţi Faustina. Domnul Isus vorbeşte pentru prima dată despre instaurarea acestei sfinte zile la Płock în anul 1931 când si-a arătat voia cu privire la această icoană: “Doresc să fie ziua sfântă a Îndurării. Vreau ca această icoană pe care o vei picta cu pensula să fie sfinţită cu ceremonie în prima duminică după Paşti. Ea se va numi Duminica Divinei Indurări. (Jurnal 49). Alegerea acestei duminici după Paste ca sărbătoare a Îndurării are sensul ei adânc teologic care arată legătura strânsă ce există între taina Paştelui, a Răscumpărării, si taina Îndurării Divine. Această legătură o subliniază novena Coroniţei Îndurării Divine ce precedă această sărbătoare si care începe să fie recitată în Vinerea Mare.

Această sărbătoare este nu numai o zi de adorare deosebită a Domnului Isus în taina îndurării, ci si adăpost pentru toate sufletele, in special pentru săracii păcătoşi (Jurnal 699). “Sufletele pier cu tot Martirul Meu amar. Le dau acum ultima salvare, aceasta este Sărbătoarea Îndurării Mele. Dacă nu vor adora Indurarea Mea vor pieri în veci” (Jurnal 965). Importanţa acestei sărbători se măsoară cu unitatea de măsură a promisiunilor neobişnuite pe care Domnul Isus a stabilit-o. “Cine in această zi vine la Izvorul Vieţi - a spus Isus Hristos - aceluia i se vor ierta vinovăţiile si pedepsele (Jurnal 300). In această zi este deschis interiorul Îndurării Mele, revărs imensitatea darurile asupra sufletelor care se apropie de izvorul Îndurării Mele ... să nu se teamă să se apropie de Mine nici un suflet chiar dacă păcatele sale ar fi ca purpura” (Jurnal 699).

Pentru a profita de aceste mari daruri trebuie să îndeplineşti condiţiile slujbei sfinte a Îndurării Divine (încredere în bunătatea Domnului, iubirea aproapelui si de asemenea trebuie să fii sub harul sfânt după spovada iar apoi să primeşti demn comuniunea sfântă). “Nici un suflet nu va găsi iertare - spune Domnul Isus - până când nu se adresează cu încredere îndurării Mele si de aceea prima duminica după Paste va fi instaurată ziua Sfintei Indurări iar preoţi vor vorbi sufletelor despre îndurarea mea cea fără margini (Jurnal 570).


3. Coronița Îndurării Divine

Această coroniţă a dictat-o Domnul Isus Sorei Faustina la Vilno între 13-14 septembrie în anul 1935 ca rugăciune de implorare si potolire a mâniei Domnului (Jurnal 474-476). Recitând această coroniţă oferim lui Dumnezeu Tatăl, Trupul si Sângele, Sufletul si Dumnezeirea lui Isus Hristos pentru ispăşirea păcatelor noastre, ale aproapelui si ale lumii întregi, ne unim cu jertfa Domnului Isus, evocăm această iubire pe care Dumnezeu Tatăl o dăruieşte Fiului Său iar cu Dânsul întregii lumi. In această rugăciune ne rugăm de asemenea pentru îndurare pentru noi si întreaga omenire, iar prin ea se îndeplineşte fapta îndurării”. Adăugând la aceasta atitudinea încrezătoare si îndeplinind condiţiile fiecărei bune rugăciuni (smerenie, tenacitate, scopul conform voinţei lui Dumnezeu), credincioşii se pot aştepta la îndeplinirea promisiunilor lui Isus Hristos în special cu privire la clipa morţi : darurile convertirii si a morţi liniştite. Acestea vor fi acordate nu numai persoanelor ce spun această 1rugăciune, ci si persoanelor muribunde pentru care altcineva se va ruga cu aceste cuvinte.

Când alături de persoana pe moarte se va pune această coroniţă - a spus Domnul Isus - se domoleşte mânia lui Dumnezeu iar îndurarea fără margini va cuprinde sufletul (Jurnal 811). Promisiunea spune: “Prin recitarea acestei coroniţa îmi place să dăruiesc tot ce voi fi rugat (Jurnal 1541), dacă aceasta ... va fi conform voinţei Mele (Jurnal 1731). Tot ce nu este în acord cu voinţa lui Dumnezeu nu este bun pentru om, în special pentru fericirea lui veşnică. In alt loc, Domnul Isus a spus: “Prin recitarea acestei coroniţe apropii lumea de mine” (Jurnal 929). Sufletele care o vor recita vor cunoaşte îndurarea Mea în această viaţă si în special în clipa morţi (Jurnal 754).



4. Ceasul Îndurării

In octombrie 1937 la Cracovia, într-o împrejurarea ce nu a fost descrisă în amănunt de Sora Faustina, Domnul Isus a cerut să fie slăvită ceasul morţi Sale: “De câte ori auzi ceasul că bate ora trei cufundă-te toată în îndurarea mea, adorând si slăvind-o; invocă puterea ei pentru toată omenirea.” Domnul Isus a definit destul de exact si felul rugăciunii potrivit acestei forme de cult al Îndurării Divine: “Străduieşte-te în acel ceas - a spus călugăriţi Faustina - să celebrezi calea crucii, dacă obligaţiile pe care le ai îi permit, iar dacă nu se poate, cel puţin opreşte-te o clipă în capelă si slăveşte inima mea care este plină de îndurare în Sfântul Sacrament; iar dacă nu poţi merge la capelă cufundă-te în rugăciune acolo unde te afli măcar pentru o clipă “ (Jurnal 1572). “In acel ceas – Domnul Isus a promis - vei cere totul pentru tine si pentru lume; în acel ceas a luat fiinţă darul meu pentru întreaga omenire – îndurarea a învins dreptatea.” (Jurnal 1572).



5. Răspândirea slavei Îndurării

Domnul Isus a făcut promisiunea: “Pe sufletele care răspândesc 1Indurarea Mea, le voi ocroti toată viaţa, ca mama pe noul său născut, iar în clipa morţi nu le voi fi Judecător ci izbăvitor milostiv.” (Jurnal 1075). Esenţa cultului Îndurării Domnului este baza încrederii creştine faţă de Dumnezeu si a iubirii neîncetate faţă de aproapele. Domnul Isus cere încredere de la creaturile Sale (Jurnal 1059) si săvârşirea faptelor de îndurare: acţiuni, cuvinte sau rugăciune. “Să arăţi întotdeauna îndurare aproapelui, nu poţi să te îndepărtezi, nici să refuzi, nici să te dezvinovăţeşti “ (Jurnal 742). Isus Hristos vrea ca cei care-L slăvesc să îndeplinească în timpul zilei cel puţin un act de iubire faţă de aproapele lor, din dragoste pentru Creator. Răspândirea slavei Îndurării Divine nu cere neapărat multe cuvinte dar întotdeauna cere o atitudine creştină a credinţei, încrederea în Dumnezeu si efortul de a deveni din ce în ce mai milostiv. Un astfel de exemplu de apostolat l-a dat în viaţa sa Sora Faustina. Modelul creştinismului desăvârşit.

La baza spiritualităţi Sfintei Faustina stă cea mai frumoasă taină a credinţi noastre ce vorbeşte despre iubirea plină de îndurare a lui Dumnezeu faţă de fiecare om. Sora Faustina prin contactul său cu Isus Hristos a înţeles că în viaţa omului nu există nici un moment fără Indurarea Divină, aceasta arată ca un fir de aur împletit în toate momentele existenţi noastre. Cunoaşterea acestei taine a credinţei a făcut să-L descopere pe Dumnezeu în sufletul său. “Interiorul sufletului meu - a scris - este ca o lume mare si minunată în care locuieşte Domnul Isus si cu mine. In afara Lui nimeni nu are acces acolo. (Jurnal 582). Sora Faustina compară sufletul său cu un tabernacol în care este păstrată Ostia vie. “Nu caut fericirea în afara interiorului în care se află Domnul Isus.” - a scris în Jurnal.

“Mă bucur cu Domnul Isus în interiorul meu, aici mă aflu neîncetat în cea mai mare familiaritate cu Dânsul, aici suntem în siguranţă, aici nu intră nici o privire străină. Sfânta Fecioară ne îndeamnă la o astfel de legătură cu Dumnezeu”. Contemplaţia lui Dumnezeu ce exista în sufletul ei “ o susţinea continuu prin practică zilnică, prin legătura cu Domnul Isus, printr-o scurtă rugăciune, sau oferindu-I îndeletnicirea din acel moment (munca, suferinţa, bucuria). Cunoaşterea Îndurării Divine a născut si a dezvoltat în sufletul său baza încrederii faţă de Domnul Isus dar şi dorinţa de a avea această proprietate în inima sa si în mod activ prin mărturisirea Îndurării celor apropiaţi. Domnul Isus, conducându-i viaţa interioară, i-a cerut un astfel de comportament faţă de Dumnezeu si faţă de oameni. “Copila Mea - a spus – dacă cer de la oameni slavă pentru Indurarea Mea, tu trebuie să fii prima care să ai încredere deplină în Îndurarea Mea. De aceea, cer de la tine acte de îndurare care trebuie să reiasă din iubirea faţă de Mine. Să arăt întotdeauna îndurarea peste tot , căci nu poate să existe nici o scuză în această privinţă” (Jurnal 742).

Acolo unde este Petru, acolo este Biserica

“Acolo unde este Sfântul Petru, acolo este Biserica ... cine nu este cu Papa nu este cu Dumnezeu, iar cine doreşte să fie cu Dumnezeu, trebuie sa fie cu Papa”. Aceste cuvinte reflectând conţinutul viziunilor de la Fatima, le-a rostit sora Lucia, singurul martor al acestor apariţii, până nu de mult în viaţă.

Maica Domnului de la Fatima ne cheamă la convertire la credinţa vie şi autentică în Dumnezeul Întreit care cu adevărat este prezent în Euharistie. Maica Domnului ne aminteşte ca în transmiterea credinţei depline un rol decisiv îl are Papa, care este urmaşul Sfântului Petru, este stânca pe care Hristos construieşte Biserica Sa (Mt 16,18). Sfântul Petru este acela căruia Isus i-a dăruit puterea deplina de învăţătură infailibilă a adevărurilor de credinţă precum şi conducerea şi guvernarea întregii Biserici. Sfântul Petru este primul care (a pus baza) şi sfinţit cu sângele său de martir Scaunul Apostolic la Roma.

De aceea fiecare succesor al Sfântului Petru la Sfântul Scaun se bucură de primatul asupra întregii Biserici.Sfântul Petru se afla la Roma şi acolo a suferit moartea de martir în anul 67 A.D., în timpul persecuţiilor creştinilor sub împăratul Nero. Locul exact al martiriului nu este cunoscut. Istoricii presupun ca Sfântul Petru a fost crucificat cu capul în jos în amfiteatrul lui Nero, situat pe terenul de astăzi al Vaticanului.

A fost înmormântat la cimitirul din apropiere. Săpaturi arheologice îndelungate sub Bazilica Sfântul Petru au dus la descoperirea mormântului primului Papă care se afla exact sub altarul papal al Bazilicii Vaticanului. Acest mormânt prezintă dovada că fiecare Episcop al Romei este succesorul Sfântului Petru şi, în virtutea oficiului său “Succesorul lui Hristos şi Pastorul întregii Biserici, are deplină, supremă şi universală putere asupra Bisericii” (Christus Dominus 2:9). Timp de treisprezece secole nimeni nu a contestat prezenţa mormântului Sfântului Petru la Vatican.

Primii contestatari au fost aderenţii ereziei waldensiene, care au eliminat primatul Papei susţinând ca Petru nu a fost niciodată la Roma şi, cu atât mai mult, că mormântul sau nu se afla acolo. De asemenea Luter si alţi iniţiatori ai Reformei au negat existenţa mormântului Sfântului Petru la Vatican, punând sub semnul întrebării primatul şi infailibilitatea Papei în materie de credinţă.

Săpaturile arheologice sub Bazilica Sfântul Petru au fost începute in primăvara anului 1939 după moartea Papei Pius al XI-lea, care şi-a exprimat dorinţa sa fie îngropat în subteranele Vaticanului. In timpul săpăturilor la mormântul sau s-au descoperit urme de necropole păgâne din vremea romanilor. La vestea acestei descoperiri Papa Pius al XII-lea a pus în sarcina unei echipe de oameni de ştiinţă începerea excavaţiilor şi cercetarea, fapt care a condus, după câţiva ani, la descoperiri senzaţionale. După mai bine de 10 ani de săpaturi arheologice s-a descoperit o parte dintr-un mare cimitir folosit din secolul al II-lea până la începutul secolului al IV A.D. S-au descoperit sarcofage de-a lungul străzii ce ducea la Amfiteatrul lui Nero.

Aceasta necropolă superb păstrată este un cimitir specific păgân, în care se găsesc de asemenea morminte creştine. Astăzi pot fi admirate morminte şi monumente de o frumuseţe arhitectonică nemaiîntâlnită care aparţineau familiilor înstărite de romani.

În sarcofagul lui Velerius s-a găsit inscripţia latină : Petrus roga Christus pro sanctis hominibus chrestianis ad corpus suum sepultis (Petru se roagă lui Isus Hristos pentru creştinii îngropaţi în preajma lui).

În sarcofagul lui Popilius Herakles s-a găsit inscripţia : IN VATIC. AD CIRCUM (în Vatican lângă Amfiteatru), care confirmă localizarea cimitirului pe dealurile Vaticanului în apropierea Amfiteatrului lui Nero. Majoritatea însă erau sarcofage ce aparţineau familiilor de religie păgână.

La începutul secolului al IV-lea cimitirul nu mai dispunea de spaţiu. Conform legii romane mormintele erau sacre şi inviolabile. Singurul motiv pentru care împăratul Constantin (280-337) a trebuit, în cazul acestei necropole, să încalce dreptul roman al cimitirelor, a fost necesitatea construirii unei bazilici creştine pe acel teren, datorită cultului imens de devoţiune cu care creştinii înconjurau mormântul Sfântului Petru aflat acolo. Împăratul a ordonat aşa numitul “congestio terrarum”, demolând partea de nord a cimitirului şi acoperind cu pământ mormintele aflate în partea sudică. Obiectivul spre care se tindea era ca pe versantul dealului de la Vatican să obţină o suprafaţă largă la acelaşi nivel cu mormântul Sfântului Petru şi acolo să înceapă construirea bazilicii în cinstea primului Papă. Aceasta este dovada imensei veneraţii cu care primii creştini înconjurau mormântul Sfântului Petru.

Săpaturile făcute în locul central al bazilicii, deci sub altarul papal, au condus la descoperirea senzaţională a mormântului şi a relicvelor Sfântului Petru. Mai întâi a fost scos la lumină un imens relicvariu de marmura, în formă paralelipipedică, cu o lăţime de 2,60 m. Acesta a fost construit de către împăratul Constantin în anii 321 - 324. Înăuntru se afla un mic monument funerar, în forma de capelă mică, cu o nişă susţinută de două coloane şi fixată într-un zid cu tencuială roşie. Faptul că acel monument în miniatură a fost închis în relicvariu dovedeşte că trebuie să fi avut o însemnătate cu totul aparte. Cercetătorii au ajuns la punctul cel mai important al Bazilicii Vaticanului şi al întregii necropole subterane. Era evident că acesta reprezenta primul monument care în secolul al II-lea a fost construit pe mormântul Sfântului Petru. Primii creştini considerau mormântul Sfântului Petru ca un trofeu de victorie. Deoarece cea mai timpurie informaţie despre mormântul-trofeu al Sfântului Petru provine de la capelanul roman Gaius, monumentul acesta a fost numit Trofeul lui Gaius. La începutul secolului al II-lea comunitatea creştinilor din Roma au construit un monument-trofeu, pe mormântul neobişnuit de modest a Sfântului Petru, care în partea de vest a fost îngrădit cu un zid acoperit cu tencuială roşie. Acel zidînconjura o suprafaţa nu prea mare de cimitir cu dimensiunile de 7 x 4 m pe care s-au găsit mai multe morminte simple şi sărace aflate împrejurul mormântului Sfântului Petru, unde s-a ridicat Trofeul lui Gaius. Mormântul Apostolului Petru era venerat în mod deosebit, dovadă o fac numeroase inscripţii pe aşa numitul “zidg”, precum şi o inscripţie mare în limba greacă: Petru este aici pe “peretele roşu”. Cercetările făcute pe parcursul a mai multor ani de către prof. Margherita Guarduci au condus la descifrarea numeroaselor inscripţii de pe “zidul g”. Inscripţiile au fost înscrise de către o singură persoană responsabilă de acest loc, conform regulilor criptografiei mistice, stabilite după ordinea logică şi spirituală. De exemplu situarea literelor [u-a] înseamnă trecerea de la sfârşit, adică de la moarte, la început, adică la viaţa deplină. In afara prenumelor persoanelor moarte, apare prenumele Sfântului Petru legat de cel al lui Hristos şi al Mariei, ca şi mărturisirea credinţei în Sfânta Treime; că Isus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că el este a doua persoana în Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu, Începutul şi Sfârşitul, Viaţa, Lumina, Învierea, Izbăvirea, Pacea, Victoria, etc. Astfel creştinii mărturiseau credinţa lor în Sfânta Treime, divinitatea lui Hristos, intervenţia Maicii Domnului, viaţa veşnica şi se rugau pentru morţii lor. Este o mărturie deosebit de importantă ce arată ca, de la începutul existentei creştinismului, credinţa în Sfânta Treime, în divinitatea lui Hristos, în intervenţia Maicii Domnului, în viaţa veşnică şi în primatul Sfântului Petru a fost foarte puternică.

De asemenea este bine de menţionat inscripţia hoc vine (sub acest semn vei învinge) alături de monograma lui Hristos. Aceasta este traducerea latină a faimoasei inscripţii greceşti τουτω νικα, pe care împăratul Constantin a văzut-o pe cer, împreună cu o cruce, înainte de a ieşi învingător în lupta contra armatei lui Maxentius în 28 octombrie anul 312. Arheologii au fost surprinşi când, în mormântul din pământ, nu au găsit relicvele Sfântului Petru.

Au fost găsite mai târziu la 2 metri deasupra nivelului primului mormânt, în nişa “Zidului g”.

Nisa cu relicvele a fost descoperită în ziua de 13 octombrie 1941. S-a dovedit ca relicvele Sfântului Petru fuseseră mutate din mormântul din pământ în nişa special amenajată în “zidul g” de către împăratul Constantin, în timpul construirii relicvariului de marmură. Relicvele au fost supuse studiilor antropologice timp de mai mulţi ani. La început, cercetările au fost conduse sub îndrumarea prof. Galeazzi Lisi iar mai târziu de către prof. Correnti. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în 1965 în cartea tipărită la Vatican: Le reliquie di Pietro sotto la Confessione della Basilica Vaticana. Oasele Sfântului Petru depuse de către împăratul Constantin în nişa “zidului g” au fost învelite într-un material preţios de purpură ţesut cu aur curat.

Studiile antropologice ale oaselor au arătat ca aparţin unei singure persoane, un bărbat corpolent, în vârstă de 60-70 de ani, cu o înălţime de 165cm. Confirmarea ştiinţifică a autenticităţii relicvelor Sfântului Petru a fost un eveniment de o importanţă excepţională. In timpul audienţei generale din 26 iunie 1968, Papa Pavel al VI-lea a anunţat în mod oficial descoperirea relicvelor Sfântului Petru. In ziua următoare, în timpul celebrării festive, 19 recipiente conţinând relicvele primului Papa au fost depuse în nişa “zidului g” unde sunt păstrate şi astăzi.

duminică, 23 octombrie 2011

Fiţi treji!



Într-o veche legendă se povesteşte despre trei ucenici ai diavolilor care au venit într-o zi pe pământ pentru a se forma. Discutau cu Satana, superiorul diavolilor, despre planurile lor, despre ispitirea şi pervertirea oamenilor.

Primul ucenic spuse: "Îi voi învăţa pe oameni că nu există Dumnezeu". Satana îi replică: "Cu această învăţătură nu-i vei câştiga pe mulţi de partea noastră, deoarece cei mai mulţi oameni intuiesc că există Dumnezeu. În inima lor există ceva care-i face să creadă în Dumnezeu. Această înclinaţie n-ai putea s-o îndepărtezi prea uşor din inima lor".

Cel de-al doilea ucenic spuse: "Le voi spune oamenilor că nu există iad şi că pentru păcatele lor nu trebuie să se teamă de pedeapsă". Satana îi replică: "În acest mod cu greu vei putea să ispiteşti pe cineva. Oamenii deştepţi de mult ştiu că există iadul şi că orice faptă rea atrage după sine o pedeapsă corespunzătoare".

În sfârşit, cel de-al treilea ucenic spuse: "Eu îi voi convinge pe oameni să amâne orice activitate şi să creadă că nu există vreun lucru care trebuie făcut imediat". "Mergi la treabă, îi spuse Satana, vei avea succes. Vei înşela mii de oameni şi-i vei câştiga de partea noastră".