duminică, 19 iunie 2011

Sfantul Pius al X-lea (1853-1914)

Situaţia politico-religioasă a vremii. Secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-un remarcabil progres în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Începutul secolului al XX-lea face ca acest progres să fie vizibil şi în sfera ştiinţelor umane. Astfel Auguste Comte (1798-1857) creează Pozitivismul. Încrederea nemărginită în puterea ştiinţei eliberate de orice implicaţii metafizice care a dus la combaterea Bisericii şi la tendinţa de laicizare a societăţii şi ale evoluţionismului lui Charles Darwin. Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung pun în evidenţă rolul inconstantului în viaţa omului, iar Albert Einstein redefineşte bazele newtoniene ale fizicii, punând totul sub semnul relativităţi. W. James propune o abordare pragmatică, potrivit căreia orice idee care ,,funcţionează” este adevărată, iar adevărul nu mai este imuabil, ci creat prin acţiunea umană. Henri Bergson analizează timpul, spaţiul sau libertatea dintr-o perspectivă metafizică, Din perspectiva sa, elanul vital este forţa creatoare care determină evoluţia vieţii, iar intuiţia este metoda de cunoaştere cu adevărat profundă. Friedrich Nietzsche se opune cu vehemenţă credinţei în existenţa unei structuri obiective a lumii, a unei realităţi profunde, propunând în schimb simţurile si simţul comun ca mijloace utile de înţelegere a lumii. La acestea ase mai adaugă şi dezvoltarea culturii de masă datorită largii introduceri a învăţământului primar obligatoriu, dar şi răspândirii fotografiei, cinematografului, radioului şi presei scrise.

O puternică clasă mijlocie începe să se ridice la sfârşitul secolului al XlX-lea, în componenţa căreia intrau medici, avocaţi, jurnalişti, profesori, ingineri şi funcţionari de rang mediu. Aceste noi categorii sociale se conduc după valori proprii, precum individualismul, credinţa în progres, în ştiinţă, în ascensiunea socială. Oamenii de ştiinţă erau sfinţii epocii industriale. Semnificativă este şi deplasarea de populaţie dinspre sat spre oraş şi creşterea constantă a numărului muncitorilor industriali. Iniţial, condiţia socială a acestora a fost precară: până la 16 ore de muncă zilnic, condiţii de muncă grele, repaos duminical nelegiferat, munca femeilor mai prost plătită decât cea a bărbaţilor, copii adeseori exploataţi. Sub o puternică presiune socială, treptat s-a adoptat legislaţia muncii care asigura repaosul duminical, ziua de muncă de 8 ore şi s-a creat sistemul de pensii pentru boală, vârstă sau invaliditate.

Prin aceste transformări Biserica a fost lovită indirect în multe domenii de activitate, în special în sectoare care privesc căsătoria şi familia, educaţia ca şi activitatea caritabilă. Pe lângă acestea Biserica a fost lovită şi direct prin reglementarea proprietăţilor şi organizarea pastorală propriu-zisă. Lupta pentru tron în Spania şi atitudinile diferite pe care le luau regii faţa de Biserică au creat mereu nelinişti in această ţară. După ce Biserica se bucură de o perioadă de pace în Franţa, din iulie 1830, catolicismul nu mai este recunoscut ca religie de Stat. Cu Napoleon al III-lea anticlericalismul francez ia proporţii. În 1880 toate institutele educative ale iezuiţilor sunt închise, în 1881 s-a dispus laicizarea şcolilor iar în 1882 s-a aprobat divorţul. Toate au condus la suprimarea în primă instanţă a tuturor ordinelor religioasă şi la aşa-zisa separare dintre Stat şi Biserică, în care Statul reţinea toate bunurile Bisericii. În Germania pe lângă lupta cu Biserica protestantă, aceasta a primit şi numeroase lovituri din partea Statului. Condusă de „cancelarul de fier” Otto von Bismark, care după unificarea imperiului, a decis să se declanşeze asupra Bisericii. Cub toate acestea, catolicii nu s-au limitat doar la o rezistenţă pasivă, ci prin „fracţiunea Centrului”, un partid care-şi propunea să apere libertăţile religioase şi civile în faţa atacurilor distrugătoare, ceea ce a făcut ca în timp Kulturkampf să devină falimentar. Pacea şi nota dominantă doar în Anglia prin ideile revoluţionare de egalitate şi egalitate care au dus la abolirea taxei către Biserica anglicană şi Belgia unde Constituţia din 1830 a fost favorabilă Bisericii. Dorinţa de unitate naţională a italienilor şi anexarea Statului Papal la noul stat culminând cu mutarea reşedinţei suveranului Italiei în palatul papal Quirinale, a reprezentat o gravă ofensă la adresa dreptului. Caracterul anticlerical al noului Stat şi eroarea politică a papei de a interzice catolicilor de a se implica la alegerile parlamentare ( Non expedit până în 1905) a avut drept consecinţă umplerea scaunelor parlamentare cu elemente anticlericale.

Date biografice. S-a născut la Riese (Treviso), la 5 iunie 1835, într-o familie săracă şi numeroasă: era al doilea dintre cei zece copii. A avut norocul să studieze datorită susţinerii unor preoţi şi apoi a patriarhului de Veneţia, şi el născut tot la Riese, care i-a oferit un loc gratuit la Seminarul din Padova. La 17 ani, i-a murit tatăl, care se ocupa cu paza comunală, şi administratorii municipiului s-au simţit datori să-i ofere slujba tatălui pentru a o putea ajuta pe mamă, dar mama Margareta a refuzat oferta. Probabil s-a gândit că e mai bine să lucreze zi şi noapte cu mâinile ei pentru întreţinerea celorlalţi fii pe care îi mai avea în îngrijire, numai ca Giuseppe să-şi poată urma vocaţia.

La 23 de ani, el a fost sfinţit preot şi îndată numit capelan la Tombolo, o mică parohie de munte, unde, timp de nouă ani, a lucrat cu entuziasm. De aici, a fost promovat paroh la Salzano, şi acolo a rămas alţi nouă ani. În 1875, a fost trans¬ferat la Treviso şi numit canonic, cancelar episcopal şi director spiritual al semi¬narului. Şi-a îndeplinit sarcinile sale cu multă dăruire şi competenţă. Pentru a nu-i face pe cei interesaţi să aştepte, îşi ducea acasă lucrurile neterminate la birou şi le termina la orele târzii din noapte. Avea o stare bună de sănătate şi îi ajungeau doar patru ore de somn pentru a-şi reface energiile. Modul său de a acţiona, plin de înţelegere faţă de ceilalţi şi iubirea sa specială faţă de cei săraci, i-au câştigat stima şi afecţiunea tuturor, încât, în lipsa episcopului, a fost ales vicar capitular.

În 1884, Leon al XIII-lea l-a ales ca episcop de Mantova. Dieceza traversa o perioadă foarte dificilă, atât în interiorul ei, cât şi în raporturile cu puterea civilă. Noul episcop nu numai că a ştiut să pacifice sufletele, dar a început şi o profundă reînnoire a vieţii creştine în întreaga dieceză.

În iunie 1894, papa, după ce l-a ales cardinal, i-a încredinţat scaunul de Veneţia, şi acesta aflat într-o situaţie dificilă. A trebuit să aştepte şaptesprezece luni înainte de a primi acceptul Guvernului.

La Veneţia, Sarto şi-a continuat linia pastorală care avea de acum contururi bine definite: formarea clerului, catehizarea tuturor, dar, în principal a copiilor, reînnoirea liturgică, asistenţa săracilor. Convins de importanţa clerului pentru conducerea spirituală a parohiilor, el s-a îngrijit, în special, de viitorii preoţi, nu numai în ceea ce priveşte formarea spirituală, ci promovând chiar şi studiile teologice, biblice, liturgice, de drept canonic şi de economie socială.

În această perioadă, l-a cunoscut pe tânărul Lorenzo Perosi, i-a admirat îndată talentul muzical, l-a încurajat şi l-a ajutat să poată face studii teologice. Lui i-a încredinţat reforma cântului liturgic, mai întâi la Veneţia şi apoi la Roma.

Personalitatea noului papă. Dacă Leon XIII-lea era înalt, transparent, rece şi detaşat de vizitatori, solemn şi maiestos, Pius X-lea era robust, un chip voios, cu o voce caldă şi dulce, binevoitor, cordial cu toţi, capabil de suscita simpatia cu surâsul său bun şi un pic trist şi privat faţă de orice gust de fast. Defensiv în faţa tendinţelor progresiste la nivel social cât şi la nivelul ideilor, a fost reţinut faţă de politica de deschidere faţă de lumea modernă. Cu toate acestea, toţi cei care l-au cunoscut au fost impresionaţi de inteligenţa sa clară şi precisă care prindea imediat esenţialul din orice chestiune. Faţă de predecesorul său, Leon al XIII-lea care era un papă al teologiei şi al dreptului canonic, un papă al curţilor de cancelarie, al episcopilor, noul papă era unul al micii mulţimi şi al parohilor. Leon al XIII-lea era un intelectual de vastă cultură un spirit speculativ şi care se complăcea in viziuni sintetice şi viziuni largi; Pius al X-lea era un spirit practic atent la pericolul de nu a abandona lucrurile certe în schimbul celor iluzorii iar pe lângă acestea era dotat şi cu un spirit al detaliului în toate lucrurile. Suflet bun, era mereu atent la scandalul pe care-l putea da celor mici. Acest spirit practic e vizibil şi in enciclicele sale în care numeroase sfaturi şi observaţii preluate din experienţă sunt prezentate mai pe larg.

Un pontificat de criză. În faţa unei Europe pline de disensiuni atât interne cât şi externe şi a Bisericii de dincolo de ocean cu aspiraţii nu întotdeauna în armonie cu tradiţia romană, papa se întoarce la intransigenţa din timpul lui Pius al IX-lea, revendicând drepturile Bisericii fără nici o reticenţă.

În Franţa celei de-a Doua Republici, Catolicismul a fost mereu conservator şi „realist” (monarhic) în politică, închis oricărei idei inovatoare din partea statului. De aici până la legea Separării statului de Biserică (votată în Camera deputaţilor pe 3 iulie 1905 iar în Senat pe 9 decembrie 1905) nu a fost decât un pas.

Reacţia Romei a fost netă şi decisivă, exprimată prin enciclică Vehementer vos din 12 februarie 1906 în care legea e văzută ca o „injurie maximă adresată lui Dumnezeu” şi ca „o violare a dreptului natural al poporului”.

În Spania şi Portugalia prevalase aceeaşi politică faţă de Biserică, relaţiile deteriorându-se şi cu Anglia şi mai ale cu Rusia din cauza sprijinului declarat pe care Sfântul Scaun îl acordă revendicărilor venite din partea minorităţilor catolice din Irlanda şi Polonia pe care Leon al XII-lea de nenumărate ori le-a sacrificat din cauza politicii sale.

Acelaşi refuz de îngăduinţă în faţa a ceea ce se considera a fi adevărul a dat naştere la grave incidente cu Germania provocate în 1910 de enciclica dată cu ocazia canonizării Sfântului Carol Borromeu, „campionul contra-reformei”, în care papa se exprimase în termeni mai puţin ecumenici asupra lui Luther şi a Protestantismului. Aceeaşi fermitate a aplicat-o şi fostului preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Theodor Roosevelt, căruia papa i-a făcut cunoscut că nu-i va acorda audienţă dacă va vizita comunitatea metodistă din Roma, condiţie pe care Roosevelt nu a acceptat-o.

Nici măcar simpatia pentru împăratul Franz Joseph nu l-a făcut pe papa să fie la un pas de a rupe relaţiile diplomatice cu Austria din cauza guvernului de la Viena care ezita să suspende un profesor de Drept Canonic din Innsbruck, considerat ca fiind un simpatizant al tendinţelor moderniste. Aceasta încă o dată cât de mare poate fi intransigenţa lui Pius al X-lea în ceea ce priveşte interesele religioase.

Şi mai tulburătoare poate fi la prima vedere reacţia faţă de democraţia creştină care provenea dintr-un ambient popular şi care va fi intolerabil din cauza tendinţelor autonome faţă de ierarhie sau a acelor preoţi care au vrut să le dea o conotaţie politică.

Astfel a fost condamnată acţiunea populară condusă de Don Murri şi mai târziu cea din Franţa, Sillon. Aceasta era numele unui grup de studenţi care căutau o conciliere a credinţei creştine cu societatea condusă după principiile propuse în 1789. Condus de un tânăr carismatic parizian, Marc Sangnier şi graţie dinamismului său izvorât dintr-o caldă elocvenţă, Sillon a cunoscut un succes excepţional în Franţa. „Cruciada” pe care o predica, aminte de vechiul vis al lui Lamanais: încreştinarea democraţiei creştine cu ajutorul acţiunii laicilor plini de spirit apostolic care vor lupta în mod particular pentru a câştiga clasele populare ale Bisericii şi astfel de a o reconcilia pe aceasta din urmă cu Republica. Dar contrastul dintre impetuozitatea mesianică a lui Sangner şi preocuparea pe care o aveau unii dintre colaboratorii săi a făcut ca această acţiune să se alarmeze autoritatea ecleziastică şi care în cele din urmă se va sfârşi printr-o scrisoare de condamnare adresată episcopatului francez pe 25 august 1910.

Acestei condamnări i se adaugă şi cea din 29 februarie 1914 prin care se condamnau ideile expuse în revista Action francaise, ale lui Charles Maurras şi a doctrinei sale inspirate din pozitivismul ateu a lui Auguste Compte.

Un papă reformator. „A recapitula toate în Cristos” era motto-ul Papei Pius al X-lea. Această restaurare a societăţii creştine implica înainte de toate o apărare clară a drepturilor lui Cristos şi a Bisericii sale. Fără a se lăsa copleşit de rutina Oficiilor, procedând cu autoritate, a ajutat experţi aleşi din afara Curiei dar care împărtăşeau aceleaşi idei în munca de reînnoire religioasă. Astfel, el a realizat în cei 11 ani de pontificat, reforme aşteptate de mult timp, iar unele dintre acestea au fost văzute chiar de-a dreptul revoluţionare.

Remedii pentru viaţa religioasă a credincioşilor. Reforma euharistică a lui Pius al X-lea a fost cu siguranţă cea mai cunoscută. Inspirându-se din principii deja aplicate încă de când era episcop (împărtăşania copiilor şi împărtăşania frecventă a credincioşilor), el le-a aplicat pentru Biserica Universală, alături de unele tendinţe deja cunoscute în Italia.

Mai puţin cunoscută, dar în mod sigur considerabilă a fost opera sa de reformă liturgică: restructurarea breviarului din care a tăiat numeroase lucruri inutile, restituirea ciclului duminicilor înlocuit de ciclul sfinţilor, a restructurat missalul pentru a-i da o structură logică şi o prezentare logică, insistenţa asupra Sfintei Liturghii. A condus muzica sacră la tradiţia şi spiritul Bisericii Catolice.

Cu toate acestea, primul său obiectiv a fost acela de a intensifica viaţa sacramentală a credincioşilor, ca şi cea a rugăciunii. A fost atent ca poporul creştin să fie instruit în religia sa în mod cât mai sistematic şi cât mai simplu, atrăgând atenţia asupra importanţei excepţionale pe care o are catehismul.

Reînnoirea structurilor. Acest fost „paroh de ţară”- aşa cum îi plăcea să se definească – avea idei clare în ceea ce priveşte un apostolat rodnic.

Înainte de toate un cler la înălţimea propriei misiuni: un cler instruit, dar mai ales un cler pios şi zelos. Însuşi papa a sintetizat în mod integral Îndemn pentru cler, cu ocazia a 50 de ani de la hirotonirea preoţească, care expunea esenţa programului său şi care cu timpul va deveni Magna Charta în modelarea viitorilor preoţi.

Pentru a permite clerului o cât mai bună desfăşurare a misiunii încredinţate, papa credea indispensabil pentru toată ierarhia bisericească o înnoire a dreptului şi a instituţiilor ecleziastice care nu au mai fost regândite în mod sistematic de la Conciliul din Trento. Astfel, în redactarea Noului Drept Canonic a numit o comisie specială prezidată de un „om nou”, mosegnor Gasppari, muncă pe care papa o va armări îndeaproape până la moartea sa.

A reorganizat Curia Romană devenită destul de arhaică de la ultima revizuire a papei Sixt al V-lea,la sfârşitul secolului al XVI-lea, introducând mai multă claritate şi ordine pentru o mai bună eficienţă, la această adăugându-se şi înfiinţarea în 1909 a Actae Apoastolicae Sedis, ca organ oficial al curiei şi abolirea dreptului de veto în alegerea papei.

Un pionier al Acţiunii Catolice. Acest fost paroh ştia cât de eficace ar fi ajutorul pe care-l poate primi clerul din partea laicilor conştienţi de responsabilitatea lor creştină. Astfel prin Îndemn ferm din 11 august 1905, papa îndreaptă clerul şi credincioşi spre acest deziderat,corectând ceea ce el considera deviaţii ale Mişcării Catolice. Cu toate că pare un precursor al accentului pus pe importanţa laicilor, la fel de adevărat e şi faptul că papa s-a lăsat destul de conservator în modul concret în care poate fi considerată misiunea lor, văzând în ei doar o prelungire a acţiunii clerului. Această concepţie stric clericală a Acţiunii Catolice apare evident în enciclica Vehementer vos, în care papa apare atât ca un precursor, cât şi ca un tradiţionalist.

Ce îmi spune personajul. „Sărac m-am născut, sărac am trăit, şi ştiu că în sărăcie voi muri…”

Cred că aceste cuvinte lăsate în testament exprimă cel mai bine două calităţi: simplitatea şi generozitatea sa. Chiar dacă nu a fost la statura politică a predecesorului său, condamnând modernismul văzut ca un progres fără har, acest „fost paroh de ţară” a ştiut, datorită spiritului său practic şi dedicat misiunii sale de preot şi păstor, modest şi simplu, să nu scoată niciodată în evidenţă sfinţenia vieţii sale prin gesturi care să stârnească admiraţia. A reuşit să revitalizeze viaţa credincioşilor ştiind să propună lumii care începea să se îndoiască de vechile valori o Biserică vie, puternică consacrată lui Isus din Preasfânta Euharistie şi Presfintei sale Inimi. Experienţa sa a ştiu să dea poporului lui Dumnezeu preoţi devotaţi misiunii lor şi prin colaborarea activă a credincioşilor un ajutor constant păstorilor. Dumnezeu are sfinţi săi în orice timp şi ştie să-şi facă simţită prezenţa prin intermediul lor.



Ce mai importante enciclice şi decrete



Enciclica Ad diem illum, 2 februarie 1904 –cu ocazia a 50 de ani de la definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri.

Decretul Sacra tridentina Syinodus, 16 (20) decembrie 1905 – vârsta necesară pentru prima Sfântă Împărtăşanie şi recomandarea Împărtăşaniei zilnice în seminarii, colegii şi comunităţi religioase.

Enciclica Vehementer nos, 12 februarie 1906 – ca reacţie a legii de separare a Statului de Biserică.

Decretul Sfântului Oficiu Lamentabili, din 3 iulie 1907 – document doctrinar în care este condamnat aşa-zisul Modernism şi simpatizanţi ai acestui curent precum: Alfred Loisy, George Tyrrel, Eduard le Roy, Ernest Dimmet, Albelt Houtin.

Decretul Pascendi domici gregis, din 8 septembrie 1907- o capodoperă a ştiinţei teologice în care sunt condamnate erorile Modernismului.

Decretul Quam singulari, din 8 august 1910 – admiterea copiilor ajunşi la vârsta priceperii (în jurul vârstei de 7 ani) la Prima Sfântă împărtaşanie.

BIBLIOGRAFIE

BILHAMEYER K., TUECHLE H., Storia delle Chiesa, vol. IV, Epoca Moderna, ediţie italiană sub îngrijirea lui I., ROGER, Morcelliana, Brescia 1990.

CACCIAVILLANI I., I papi veneti, Corbo e fiore editori, Venezia 1999.

DESINGER H., Enchirdion Symbolorum difionum et declarationum de rebus fidei et morum, ediţie bilingvă, sub îngrijirea lui P. HÜNERMAN, Dehoniane, Bologna 1995.

FLICHE A., MARTIN V., Storia delle Chiesa, vol. XXII/1, La Chiesa e la Societa industriale, sub îngrijire lui E. GUERRIERO, A. ZAMBARBIERI, Paoline, Milano 1990.

HERTLING L., Istoria Bisericii, trad. Pr. E. DUMEA, Ars Longa, Iaşi 1998.

HÜNERMAN W., Flacără vie. O biografie a sfântului papă Pius al X-lea, Sapienţia, Iaşi 2003.

JEDIN H., Storia della Chiesa, vol. IX, Jaka Book, Milano 1973.

KELLY S. N.D., Vite dei papi. Le biografie degli uomini che guidano 2000 ani di storia della Chiesa, Piemme 1989.

PEPE E., Martiri şi sfinţi din calendarul roman, trad. I. BIŞOG, Sapienţia, Iaşi 2007.

Sfantul Iosif Cotolengo (1786-1842)

1. Contextul istoric.

Iosif Benedic Cotolingo se naşte spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi activează şi îşi dezvoltă opera în prima jumătate al secolului al XIX-lea. Perioada este marcată de evenimente deosebite, cum ar fi Revoluţia franceză din 1789, care promovează principiile de libertate, egalitate şui fraternitate (Cf. EMIL DUMEA, Istoria Bisericii,303). Aceste principii pun în lumină frământările şi tensiunile timpului, trecerea de la sistemul feudal la un nou tip de stat. Tot în această perioadă apare în Germania conceptul de naţionalitate (Cf. SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA, Istoria Europei,28). Personajul care apare pe scena europeană şi care o face să tremure este Napoleon I. Prin abilităţile sale ajutate şi de principiile Revoluţiei el reuşeşte pe o perioadă de 15 ani să-şi creeze un adevărat Imperiu. După doborârea Imperiului prin înfrângerea lui Napoleon se convoacă Congresul de la Viena (1814) prin care se încearcă a se şterge un sfert de secol de frământări revoluţionare pentru a se reveni la vechiul regim. În 1815 se face un pact între monarhii împotriva frământărilor revoluţionare. Această încercare nu va avea prea mult succes. Revoluţia franceză din 1830 marchează prăbuşirea dinastiei legitime restaurată în 1815 şi prezintă primele triumfuri ale liberalismului.

Pe plan religios, în prima parte este Pius al VI-lea care se opune revoluţiei, deoarece prin legile dictate se loveşte direct în organismul şi structura Bisericii. În anul 1795 se încearcă o campanie de descreştinare prin care li se cere preoţilor să renunţe la preoţia lor. Pius al VII-lea ajunge la o convenţie cu guvernul francez în 1801, prin care religia catolică este cunoscută. După1815 apar foarte multe congregaţii de femei şi bărbaţii, atât contemplative cât şi active care răspund nevoilor Bisericii la provocările apărute pe această treaptă a istoriei (Cf. JEAN COMBI, Să citim Istoria Bisericii, 97).

În jurul anului 1820, Torino începea să devină un mare oraş industrial. Alături de fabricile care se construiau, se înghesuiau casele sărăcăcioase în care foametea, boala, mizeria, disperarea, nedreptăţile, ignorarea celor săraci, erau pâine de toate zilele. Într-un astfel de context îşi face apariţia această operă pe care Dumnezeu o realizează prin acest „salahor” al său. Orasul Torino este locul de naştere a două opere mari: Institutul Salezian al lui Ioan Don Bosco şi „Casa cea Mică a Providen¬ţei Divine” a lui Iosif Benedict Cotolengo (Cf. AA.VV. Vieţile Sfinţilor, 196).



2. Viaţa şi opera.

Născut la data de 3 mai 1786 la Bra, oraş piemontez vestit pentru Sanctuarul Madona dei Fiori, dintr-o familie nici bogată, dar nici săracă, dar cu o solidă tradiţie creştină. A fost primul din cei doisprezece copii; împreună cu el alţi doi fraţi au devenit preoţi; Luigi în clerul diecezan şi Alberto în Ordinul Dominican. Educat de mama sa la fapte de milostenie faţă de săraci şi bolnavi, micul Iosif, la vârsta de aproximativ cinci ani deseori era surprins măsurând cu bastonaşul său pereţii casei în care locuia, pentru că îşi spunea: „ Când voi fi mare, vreau să o umplu cu bolnavi şi săraci” (AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1310). Adolescenţa sa este condiţionată de evenimentele de după Revoluţia Franceză şi de invaziile lui Napoleon I.

Trimis la studii a avut de prima dată multe dificultăţi în a-şi însuşii anumite discipline, dar recomandându-se Sfântului Toma d'Aquino (căruia îi va rezerva anumite devoţiuni pentru toată viaţa) va reuşi să fie sclipitor la învăţătură pe mai departe. A îmbrăcat haina ecleziastică în 1802, însă va continua studiile de filozofie şi teologie rămânând în familie, fiind închise seminariile pentru etape succesive datorită războiului. Abia în 1805 va putea intra în seminarul de la Asti unde va fi cleric model învingând naturalele înclinaţii spre ură şi formându-şi un caracter mereu vesel fiind în acelaşi timp foarte modest.

A fost sfinţit preot la 8 iunie 1811, în capela seminarului din Torino. Iosif Cotolengo se va dedica cu mult zel ministerului sacerdotal în oraşul natal, iar mai apoi ca vicar parohial la Corneliano d'Alba. Înger de pietate, de bunăvoinţă, de seninătate, Iosif Cotolengo nu avea altă dorinţă decât să lucreze într-o parohie de la ţară pentru binele sufletelor (Cf. AA.VV. Enciclopedia Biografica Universale Gorin.Grani, 465). Dar Dumnezeu îl pregătea pentru misiunea de „erou al carităţii” cu o invitaţie, ce părea departe de dorinţa sa, dar care îi va deschide intrarea în oraşul Torino, locul viitoarei sale opere. Acceptând sfatul preoţilor se va duce la Torino unde se va înscrie la facultatea de teologie pentru a obţine licenţa. După doi ani de studiu obţine licenţa şi se întoarce la Bra, dar pentru puţin timp deoarece după doi ani în 1818 a fost investit canonic la biserica Corpus Domini din Torino. Îşi va desfăşura activitatea în bazilica dedicată amintirii miracolului euharistic din 1453 fiind atent la predici şi cu mult devotament ajuta persoanele care veneau la confesional. Meditaţia vieţii Sfântului Vincenţiu de Paul a reaprins în inima sa dorinţa de a se dedica în totalitate celor săraci, aceştia devenind predilecţii lui.

Într-o dimineaţă rece de septembrie a anului 1827 este chemat să îngrijească o femeie care era pe moarte în antreul unui han sărăcă¬cios. În acele zile sosise la Torino o familie franceză formată din părinţi şi trei copii. Mama Ioana Maria Gonnet s-a îmbolnăvit grav, dar nici un spital nu voise să o primească. În spitalul oraşului nu putea fi primită pentru că era însărcinată, iar la maternitate nu a fost primita deoarece avea tuberculoză. Cotolengo îi acordă asistenţa sufletească şi un cuvânt de mângâiere atât ei cât şi soţului cuprins de durere, dar şi copiilor care plângeau.

Întors apoi profund îndurerat la bazilica „Trupul Domnului” i-a spus sacristanului să tragă clopotele şi să aprindă luminile la altarul Maicii Domnului. Merse cu micul grup de persoane adunat la auzul sunetului neobişnuit al clopotului de la aceea oră şi au cântat Litania Lauretană. La întoarcere chipul lui Iosif Cotolengo era umplut de bucurie. Repeta aproape extaziat: „Harul este primit, harul este primit. Binecuvântată să fie Fecioara Maria!” Fecioara i-a sugerat remediul: să deschidă o casă pentru săracii şi bolnavii refuzaţi de toţi. Ideea a fost imediat concretizată, Iosif luând în chirie două camere a casei numită „bolta roşie” care deveneau grăuntele de muştar care era semănat în „oraşul miracolului”. Casa cea Mică a Providenţei Divine ia fiinţă. La început Iosif Cotolengo adună de prin oraş pe cei fără nici un adăpost: cerşetori, ologi, orbi. Nu le oferea mare confort, dar era ceva mai mult decât aveau ei sub poduri, ori prin gangurile ascunse de la marginea oraşului. Apelează la bunăvoinţa cunoscuţilor care oferă mobilă, pa¬turi, pânză: un medic şi un farmacist oferă serviciile lor gratuite (Cf. AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1304).

Ajutat de Divina Providenţă, închiriază alte spaţii şi în câţiva ani devine părintele a sute de orfani, decăzuţi, epileptici, imbecili, surdomuţi. Iosif nu făcea paşi mari, dar punându-se la dispoziţia providenţei asemenea unui salahor faţă de meşterul său, zicea în umilinţa sa: „Providenţa poate realiza tot ceea ce voieşte”. Nu după mult timp o tânără văduvă, Maria Nasi Pullini şi-a dat disponibilitatea de a colabora la acest proiect măreţ. A format un grup de fete ce punându-se să-i servească pe cei săraci şi bolnavi, au format primul nucleu al surorilor Vincenziene. În 1831 îşi face prezenţa în anumite provincii piemonteze holera. Locuitorii caselor vecine alarmându-se au cerut autorităţilor ca să stopeze şi să închidă aceea casă care putea deveni un focar al holerei. Unii îl iau în râs pe curajosul preot, alţii îl condamnă, considerîndu-1 drept un smintit, dar el nu s-a descurajat şi a reacţionat în stilul său glumeţ. Deşi ascundea suferinţa profundă a sufletului, cu credinţa fermă în Providenţă le spuse: „Se vede că nu sunteţi din Bra. În satul meu atunci când răsadul de varză creştea trebuia să fie răsădit”.

Întoarse atunci privirea spre regiunea Valdocco, unde era pajişte şi mărăcini, cu anumite cocioabe şi cârciumi cu o faimă nu prea demnă de un astfel de proiect. Va închiria o căsuţă, transportând imediat cu o trăsură trasă de un asin, un tânăr bolnav; era ziua de sâmbătă 27 aprilie 1832. În puţine zile bolnavii erau patru. După câteva luni a fost cumpărată o a doua casă unde imediat şi-au găsit refugiul mulţi oaspeţi. Aşa începea opera ce Cotolengo, după ce s-a rugat, a intitulat-o: „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Aici începe marea epopee.

Grăuntele de muştar creştea copac şi îşi întindea ramurile sale. Iosif Cotolengo, ghidat de un echilibru supranatural, deschidea noi secţiuni ale acestei „Mici Case”. Face planurile unei construcţii imen¬se, un cartier întreg, cuprinzând saloane pentru bolnavi, farmacii, săli de operaţii, locuinţe pentru personalul îngrijitor, bucătării, săli de mese, ateliere pentru iniţierea celor apţi de lucru, atelier pentru nece¬sităţile instituţiei, la mijloc o biserică luminoasă în care murmurul ru¬găciunii nu încetează nici ziua, nici noaptea. Nu are nici un fond, în¬cepe prin a căra el însuşi, var, cărămidă, lemne...Când se prezentau pentru a fi primiţi bolnavi refuzaţi de toţi, bătrâni invalizi, surdomuţi, epileptici, retardaţi; el îi primea cu inima deschisă, iar pentru fiecare din aceste categorii de persoane el a instituit o „familie” şi repeta: „Toţi săracii sunt stăpânii noştri, dar aceştia ce ochiului material sunt aşa refuzaţi sunt cei mai mari stăpâni ai noştri, sunt adevăratele noastre nestemate” (AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1305). Săracii retardaţi erau numiţi „fii buni” şi lor le dedica mereu cele mai afectuoase glume şi jocuri petrecând cu ei tot timpul liber de care dispunea. În afară de aceşti nefericiţi în trup, Iosif Cotolengo se gândea şi la necesităţile lor morale, aduna orfani şi orfane, fete în pericolul de a se pierde, invalizi şi toţi intrau în planul Providenţei. „Mica Casă” putea fi asemănată cu un oraş unde împreună invalizii şi cei care au fost recuperaţi trăiau ca într-o familie. Fiecare sărac în suflet sau în trup trebuia ajutat. În momentele dificile, care nu lipseau, Cotolengo spunea: „Înainte cu Domnul”, iar pentru găsirea mijloacelor financiare se încredea mereu în Providenţă. Ajutoarele încep să curgă din toate părţile: viaţa intră într-un ritm normal, mulţumitor, asigurată zi de zi de Providenţa Divină. Nu există nici magazii pentru provizii pe timp mai îndelungat, nici servicii de contabilitate. „Provi¬denţa conduce lumea de mii de ani fără contabilitate” spunea în glu¬mă Iosif Benedict.

Confesorul lui mărturisea că Iosif Cotolengo are mai multă credinţă decât tot oraşul Torino. Providenţa răspundea cu divină milostivire, însă nu au lipsit şi momentele dificile când nu era nici o bucată de pâine în toată casa, când căsuţele erau goale şi cei dinăuntru neîncălţaţi, dar în acele ore de angoasă sfântul se ruga fără să piardă în nici un moment legătura intimă cu Dumnezeu. Astfel au înflorit adevărate miracole: ajutoare neaşteptate, bani ce soseau de la anumiţi binefăcători, sau se reîntorceau în mod misterios. În „Casa cea Mică a Providenţei Divine” se respira prezenţa supranaturalului, iar Părintele îi educa pe toţi membrii, invitându-i să mulţumească mereu şi pentru fiecare lucru lui Dumnezeu, cu exclamaţia care devenise tradiţională pentru fiecare binefacere: Deo gratias!

În această dimensiune spirituală se mişca caritatea lui Cotolengo ce ajutând pe cei nevoiaşi, privea înainte de toate la binele lor spiritual. „Mica Casa” trebuia sa fie un oraş creştin, în care săracii şi bolnavii puteau fi ajutaţi să înţeleagă valoarea morală a suferinţei şi a durerii, chiar fiind rătăciţi sau excluşi din viată, puteau să se întoarcă la pacea şi seninătatea iertării, unde tinerii puteau înţelege frumuseţea slujirii unită cu munca sau cu rugăciunea fraţilor nefericiţi (Cf. AA.VV. Vieţile Sfinţilor, 197).

Născându-se Preoţii Sf. Treimi, diversele „familii” de surori (de clauzură, penitente, etc.), Fraţii Sf. Vincenţiu, micul seminar al Tomasinilor; un adevărat complex de instituţii ce aveau să realizeze idealurile marelui suflet a lui Cotolengo: om apostolic, ascet, penitent şi mistic. Cu aceste premise „Casa cea Mică a Providenţei Divine” îşi asumă un ton elevat de religiozitate. În locuinţa săracilor, casa lui Dumnezeu şi centru a toate; cultul era exercitat cu solemnitate, viaţa sacramentală era intensă (Cotolengo sfătuia la împărtăşanie zilnică), rugăciunea era continuă, zi şi noapte , la care participau atât religioşii cât şi ceilalţi membrii ai casei. Aşa se înţeleg exortaţiile lui: „Rugăciunea este prima şi cea mai importantă muncă; ea face ca să trăiască Mica Casă”. O notă caracteristică a spiritualităţii sale o dă devoţiunea faţă de Fecioara Maria, aşezată la intrare ca adevărată „Stăpână a casei” şi onorată de Iosif Cotolengo şi de fii săi cu o intensă devoţiune.

În mijlocul creşterii instituţiilor ce formează admiraţia celor care le cunosc, Iosif favoriza carismele supranaturale şi în acelaşi timp este recunoscut ca formator de viaţă religioasa , precursor al asistenţei medicale în spitale. Prin gesturile şi cuvintele sale armonizate de surâsul său umil amintea tuturor de Filip Neri.

Bucurându-se de stima şi de încrederea regelui Carlo Alberto, ce l-a făcut cavaler al sfinţilor Maurizio şi Lazzaro, de la suveran ceruse şi obţinuse recunoaşterea juridică pentru „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Într-o zi când Carlo Alberto i-a sugerat să se gândească la un succesor, Iosif arătând cu degetul schimbul santinelei ce păzea palatul regal, i-a spus că la fel ar fi şi cu Mica Casă; dacă ar fi schimbată santinela fără ca lumea nici măcar să nu fie informată, totul ar merge înainte foarte bine.

Sfântul ar fi prevăzut moartea sa, nu avea încă împliniţi 56 de ani, dar era aproape terminat de penitenţe şi dificultăţi. Nu se simte demn de a muri în „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Deja muribund despărţindu-se de fii săi le spune: „Când voi fi în cer, am să mă apropii mult de Mama Cerească şi o voi trage de mantie. Atunci veţi vedea cât de bine vor merge toate, şi vouă nu vă va lipsi nimic”. Cere să fie dus la Chieri, la fratele său Luigi şi pe un pat a petrecut ultimele zile suspinând: „Urât pământ, frumos paradis”. Sâmbătă 30 aprilie 1842 după ce a repetat: „Mama mea Maria, mama mea Maria” surâzând răsuflă pentru ultima dată. Dumnezeu schimbase santinela Micii Case a Providenţei Divine, dar spiritul lui Iosif Cotolengo nu încetă să anime opera sa. „Casa cea Mică a Providenţei Divine” va continua minunata sa expansiune după liniile trasate de el, trupul său fiind aşezat sub altarul Maicii Domnului, după cum a vrut el, în biserica principală a institutului.

Iosif Cotolengo a fost beatificat de Benedict al XV-lea la 29 aprilie 1917 şi canonizat la 19 martie 1933 de Pius al XI-lea, ce l-a numit „un geniu al carităţii” (AA.VV. Vieţile Sfinţilor,197). Numele „Cotolengo” a devenit sinonim cu casa deschisă tuturor celor ce trăiesc în mizerie şi a acelora care sunt respinşi de toţi. Aceasta este gloria nemuritoare a Sfântului din Torino ce a făcut ca să se retrăiască în sec al XIX-lea exemplul Sf. Vincenţiu de Paul şi susţinut de a lui ca erou al carităţii şi părinte al săracilor, exemplu şi maestru a acelora care se dedică să ajute omul suferind. Devoţiunea faţă de el este răspândită în toată Italia şi în afara ei unde e venerat şi luat ca exemplu şi program de viaţă a modernei realizări a carităţii evanghelice.

Astăzi «Casa cea Mică a Providenţei Divine» este o imensă insti¬tuţie, cu peste 10.000 de pacienţi, cu un personal de peste 1500 de persoane, trăind în condiţii omeneşti, având în continuare drept contabil şi administrator general «Providenţa Divină».



3. Concluzie.

Opera Sfântului Iosif Benedict Cotolengo arată că încrederea în bunătatea şi puterea lui Dumnezeu nu înseamnă inactivitate, neglijenţă, dezordine, ci convin¬gerea neclintită că Dumnezeu este alături de noi atunci când ne stră¬duim cu toată sinceritatea să facem binele care este în puterea noastră. Opera lui a răspuns unei cerinţe a timpului său, dar este la fel de adevărată şi de actuală şi pentru timpurile noastre. Exemplul său de viaţă m-a edificat si mă provoacă în acelaş timp la o trăire profundă a relaţiei cu Dumnezeu şi o angajare mult mai responsabilă faţă de cei săraci şi nevoiaşi, atât în trup cât şi în suflet.



Bibliografie



AA.VV. Bibliothea Sanctorum, vol. VI, Citta Nuova, Roma 1966.

AA.VV. Vieţile Sfinţilor, Vol. I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992.

AA.VV. Enciclopedia Biografica Universale Gorin.Grani, Vol. VIII, Biblioteca Treccani, Roma 2007.

SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iaşi 1998.

JEAN COMBI, Să citim Istoria Bisericii, vol. II, trad. Mariana Petrişor, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2000.

EMIL DUMEA, Istoria Bisericii, vol. II, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000.

Sfantul Ioan Bosco (1815-1888)

Revoluţia franceză (1789-1799) îi aruncase Europei provocarea unui trio de cuvinte fascinante: libertate, egalitate, fraternitate. Armatele franceze conduse de generalul Bonaparte invadase Europa şi purtaseră peste mări şi ţări cuvintele Revoluţiei. Tinerii erau vrăjiţi. Înălţau la tot pasul stindarde ale libertăţii şi dansau în jurul lor ţinându-se de mâini. Totuşi, prin războaiele sale Napoleon a dus la pieire mii de tineri iar continentul era acoperit de cadavre. Sfârşită şi secătuită de resurse materiale şi umane, Europa nu mai repeta cuvintele libertate, egalitate, fraternitate, ci un altul: pace. În 1844, roadele Revoluţiei franceze se puteau vedea în noul sistem ideologic, liberalismul (cf. Bosco T., 19-21).

Nici Italia nu a scăpat de acest vacarm în care era aruncată Europa. De asemenea, Italia se confrunta şi cu multe probleme interne. Pe plan politic insă, Italia de la căderea Imperiului Roman si până în secolul al XIX-lea a doar o expresie. Abia în 1848 apare ideea unificării statelor italiene. Pe baza acestei idei o intensă activitate diplomatică s-a desfăşurat în jurul Piemontului şi a regelui Victor Emanuel. După ani de lupte şi revolte populare statele italiene se vor unii în jurul Piemontului in 1861 iar la 1870 Victor Emanuel va asedia Roma care se afla încă în mâinile papei. Tot atunci va dispărea si Statul papal care luase fiinţă în 756 din bunăvoinţa lui Pepin cel Scurt. În afara Italiei unite după 1870 vor rămâne doar câteva mici teritorii precum: Triol, Triest, Trentin şi Corsica (cf. Berestein S., Miliza P., 134-150).

În sec. XIX, Biserica a avut mult de suferit. Ea şi-a pierdut din influenţa pe care o avea asupra unor grupuri imense de populaţie. O mare parte a populaţiei, în aproape toate ţările, chiar şi în cele cu bogată tradiţie catolica, cum ar fi Italia, a devenit străină faţă de Biserică, atât din punct de vedere interior cât şi exterior. Existau oameni care erau botezaţi şi se numeau catolici, însă în viaţa lor erau indiferenţi sau adesea ostili faţă de Biserică. Se vorbeşte pe bună dreptate de o reîntoarcere la păgânism. Apoi, catolicii apar ca o simplă minoritate aproape în toate ţările, o minoritate adesea persecutată şi oprimată care, în multe locuri este vrednică de admirat pentru rezistenţa energică şi pentru reuşitele sale (cf. Hertling L., 517-518).

În acest context politico-religios s-a născut Ioan Bosco. A văzut lumina zile la data de 16 august 1815, la Bechi, un mic sătuc care făcea parte din comuna Castelnuovo d’Assisi. Tatăl său se numea Francesco şi se căsătorise pentru a doua oară cu Margareta Occhiena, mama sa. Rămânând orfan de la vârsta de 2 ani a primit educaţia de la mama sa care, rămasă văduvă cu 3 copii, din care unul născut dintr-o primă căsătorie, nu a voit să se recăsătorească pentru a se dărui în întregime lor.

La vârsta de 9 ani, Ioan Bosco a avut un vis care-i va prezenta misiunea s-a viitoare: pe pajiştea dinaintea casei sale, a văzut un grup de copii care se încăierau urlând şi blestemând. El, îngrozit, pentru a le da o lecţie, s-a năpustit asupra lor şi a început să împartă pumni în toate direcţiile. Dar iată, la un moment dat, a apărut un om cu chipul strălucitor şi i-a zis: Trebuie să-ţi faci prieteni cu dragoste şi bunătate nu sărind la bătaie (Memorii, 14). Ioan l-a întrebat cine este şi acesta i-a răspuns: Eu sunt Fiul aceleia pe care mama ta te-a învăţat să o saluţi de trei ori pe zi (Memorii, 15). În acel moment a văzut-o alături de El pe o femeie plină de strălucire îmbrăcată cu o mantie strălucitoare din toate părţile. Doamna i-a făcut semn să se apropie, l-a luat de mână şi la iniţiativa ei de a privi spre acea pajişte el nu a mai văzut ştrengarii de mai înainte dar în locul lor a apărut o mulţime de capre, câini pisici, urşi şi alte animale. Iată câmpul tău – i-a spus Doamna – iată unde trebuie să lucrezi. Să creşti umil, puternic, robust şi ceea ce acum ce vei vedea că se va întâmpla cu aceste animale să faci tu pentru fii meii (Memorii, 15). Iar după ce a privit din nou, în locul animalelor feroce a apărut tot atâţia miei blânzi care alergau, behăiau, făceau sărbătoare în jurul acelei femei şi acelui om. A povestit visul familiei dar a fost luat în râs şi de aceea a uitat de el (Lemonyne G. B., 30-44).

În timpul copilăriei, Ioan, înzestrat cu o inteligenţă deosebită, memorie, voinţă, agitaţie corporală, îi aduna pe câmp pe tovarăşii săi şi organiza cu ei jocuri distractive. Făcea diferite trucuri, se deghiza etc. După ce-i distra repeta cu ei predica ascultată în biserică duminica. Când însă, auzeau sunând clopotul, pentru slujbă, năvăleau cu toţii spre biserică. Tot în acest timp, sfântul o ajuta pe mama sa la treburile casei şi nu ieşea niciodată din cuvântul ei.

De mic a avut un mare interes pentru cele spirituale. Interesul acesta, dar şi talentul său au atras atenţia uni preot, don Colosso, care pe cheltuiala sa l-a pus să înveţe, dar, la moartea neprevăzută a acestuia, Ioan a rămas din nou fără ajutor. A trebuit să se întoarcă din nou la lucru, abandonând studiile, pe care le-a reluat abia la 16 ani, dar cu voinţă tare şi cu inteligenţa sa sclipitoare a reuşit să completeze în patru ani studiile elementare şi gimnaziul. Visul său era să devină preot, iar acum putea să înceapă studiile seminariale (cf. Bibliotheca Sanctorum, 968-985).

Vrând să de vină preot pentru a se dedica complet tinerilor, în timp ce muncea în timpul zilei, nopţile şi le petrecea asupra cărţilor. Însă el nu ştia care este adevărata sa vocaţie. Voia să devină preot dar voia să devină şi misionar. Datorită acestei nesiguranţe parohul a cerut colaborarea mamei sale, spunându-i acesteia că un fiu preot i-ar fi fost de ajutor chiar şi din punct de vedere economic. Deşi a ascultat cu respect cuvintele preotului, mama Margareta a luat propriile decizii , cum făcea mereu, singură înaintea lui Dumnezeu. A mers la fiul ei şi i-a spus: Tu nu trebuie să te gândeşti la mine…eu m-am născut săracă, am trăit săracă şi vreau să mor săracă… Dacă vei deveni preot secular şi vei ajunge din nefericire bogat, nu voi pune piciorul în casa ta niciodată. Să nu uiţi asta ( Pepe E., 66).

După o perioadă lungă de meditaţii şi rugăciune, după ce a cerut sfatul persoanelor mai mature, Ioan, la vârsta de 20 de ani, a intrat în seminarul din Cheiri, la data de 30 octombrie 1835, ca extern. A locuit într-o pensiune iar pentru a plăti chiria lucra în fiecare seară făcând-o pe-a ucenicul în tot felul de meserii: croitor, cofetar, lemnar, fierar, cizmar, etc. Prin acest mijloc, Dumnezeu îl pregătea pe Ioan pentru a fonda într-o zi o şcoală profesională pentru copii. În zilele de sărbătoare, se ocupa de tineri. Pentru aceştia a fondat Societé dell’Allgria (Societatea vieţii) aproape ca un preludiu a ceea ce va fi Oatoriul, punând astfel bazele unuia dintre stâlpii sistemului său educativ: ambientul de bucurie (cf. Bibliotheca Sanctorum, 968-985).

Ioan Bosco avea o mare înclinaţie către studiu, si datorită acestui lucru si-a format o cultură solidă. Era pasiunea sa să-i asculte pe ci învăţaţi şi imediat îşi imagina cum poate să traducă acele bogăţii doctrinale într-un limbaj potrivit pentru copii şi cum poate să le trezească acestora apetitul pentru aceste lucruri.

Pentru don Bosco a fost importantă întâlnirea cu Sf. Iosif Cafasso, care a devenit maestrul şi confesorul său. Terminându-şi studiile seminariale şi devenind preot în anul 1841, a fost dus de acesta la colegiul bisericesc din Torino, pentru perfecţionarea formării sale cu studii de teologie morală. Aici, don Bosco a cunoscut profund spiritualitatea Sf. Francisc de Sales şi a Sf. Alfons Maria de Liguori. Aceşti doi sfinţi îi vor furniza acestuia elementele inspiratoare pentru propria-i spiritualitate. Tot în anul sfinţirii sale ca preot, mai precis pe data de 8 decembrie 1841, don Bosco şi-a dus la îndeplinire visul său: a inaugurat oficial Oratoriul.

Programul său, devenit pasiune, era educarea tinerilor, în deosebi a celor săraci şi părăsiţi. La început a adunat un grup mic de băieţi pe care îi ajuta să se joace, să se roage şi adesea să ia masa în locuinţa care-i fusese repartizată ca preot. În curând, din pricina zgomotului pe care îl făceau copii, a trebuit să părăsească această locuinţă, precum şi altele închiriate provizoriu. În cele din urmă şi-a găsit un adăpost stabil în şurele cumpărate de la familia Pirarai; aici s-a format prima celulă a formatorului. Apoi, ajutat de mama sa Magareta, deşi lipsit de mijloacele materiale şi întâmpinând multe împotrivire, don Bosco a dat viaţă, la Valdocco, unui mare complex social cultural numit, Oratoriul Sf. Francisc de Sales: loc de întâlniri duminicale pentru tineri care doreau să petreacă o duminică în veselie sănătoasă şi sfântă, complex de arte şi meserii pentru tinerii muncitori, scoli regulate pentru studii umanistice. În întreg acest complex se aplica pedagogia care mai târziu se va numi „metoda preventivă”, metodă ce se baza pe religie, raţiune şi iubire (cf. Vieţile Sfinţilor, 51-52).

Această acţiune a lui Don Bosco nu a fost privită cu ochi buni de Guvernul liberal-masonic din Piemonte. Persoane autorizate au încercat să-l convingă, că e mai bine să dizolve Oratoriul. Întru aceasta, s-au folosit de metode inumane însă fără succes. Toţi erau împotriva lui don Bosco, însă nu a avut succes nici una dintre acţiuni deoarece Sfântul era încurajat în misiunea sa chiar de regele Carlo Alberto care nu a permis distrugerea Oratoriului. Dificultăţile cele mai mari însă, au venit din partea parohilor din Torino care l-au învinuit că îndepărtează tinerii de parohiile lor.

Condiţiile timpului erau vitrege. Dezvoltarea industrială a oraşului Torino atrăgea mulţi oameni de la ţară, dar tocmai visul unui câştig uşor se frângea în amara experienţă a mizeriei şi a foamei. Tinerii înşişi, cei mai mulţi dintre ei analfabeţi şi fără o meserie anume, cădeau în mâinile unor stăpâni nemiloşi. Din cauza lipsurilor, de foarte multe ori aceştia furau de pe străzi pentru a putea supravieţui dar ajungeau în cele din urmă la galere. În special pentru aceştia a fondat don Bosco opera sa, dar mulţi nu înţelegeau acest lucru. Pentru oamenii Guvernului, el era un lider periculos al unei mase explozive, care pute fi folosită pentru răscoale şi revoluţii; pentru mulţi păstori ai Bisericii, el era considerat un concurent neloial (cf. Pepe E., 64-69).

Avea vise mari don Bosco şi ştia că poate să le ducă la îndeplinire cu ajutorul bunului Dumnezeu. Nu toţi erau de acord cu el, nu toţi credeau în visele sale. Într-un timp, unii preoţi ai crezut că Sfântul şi-a ieşit din minţi. Doi prieteni preoţi, auzind de aceasta au voit să-l atragă într-o cursă pentru a-l duce la un ospiciu pentru a primi îngrijire. Don Bosco povesteşte plin de umor acest episod: „Am înţeles imediat „gluma” lor pe care vroiau să mi-o facă şi, fără să arăt că mi-am dat seama, i-am însoţit până la birjă. Am insistat ca ei să urce primii. Când au fost înăuntru, în loc să-i urmez am închis repede uşiţa şi i-am zis birjarului: - Repede, la spitalul de nebuni! Aceşti doi preoţi sunt aşteptaţi acolo” (Memorii, 131).

În ciuda tuturor opoziţiilor, don Bosco nu a încetat să creadă, să spere, să lupte pentru crezul său. Îi iubea mult pe tineri şi de aceea, înfruntând orice risc, a mers până la capăt. Era conştient că în misiunea sa avea un aliat puternic, Dumnezeu. Dorinţa lui era ca şi după moarte sa, misiunea începută de el să continue. Într-u aceasta a întemeiat Asociaţia Sf. Francisc de Sales (Salezienii), care a luat naştere în mod oficial în anul 1859. O familie spirituală ce va păstra de la vechile ordine religioase numai totala dăruire lui Dumnezeu deoarece, în ce priveşte concretizarea ei, aceasta va avea în vedere nevoile tinerilor şi răspunsul la exigenţele vieţii. To el a înfiinţat împreună cu Sf. Maria Domenica Mazzarello Institutul Ficelor Mariei Ajutorul Creştinilor (Istituto Figlie di Maria Ausiliatrice A dat naştere acestor Instituţii într-un timp în care un spirit distrugător se ridica împotriva Ordinelor religioase şi a Congregaţiilor ecleziastice. Într-o zi, la Marsilia, don Bosco a spus zâmbind: Suprimarea Ordinelor Religioase este ca atunci când baţi din palme ca să alungi păsările ce vin să mănânce grăunţe: ele îţi iau zborul dar revin la fel de repede una după alta ( Bosco T., 253).

Don Bosco a ales pentru sine şi pentru tineri o spiritualitate modernă, însă, a completat-o cu unele caracteristici proprii. Înainte de toate convingerea că orice muncă făcută după voinţa lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui, este prin sine însăşi rugăciune. O a doua caracteristică este bucuria. Toate acţiunile sale erau înmiresmate de o bucurie care numai de la Dumnezeu putea veni. O a treia caracteristică este fidelitatea faţă de papă. Într-un timp cu mari mişcări socio-politice, în care odată cu dizolvarea puterii temporale a papilor se anunţa chiar sfârşitul papalităţii, don Bosco lăsa fiilor săi obligaţia unei fidelităţi care să reziste împotriva tuturor încercărilor la care este supusă carisma lui Petru (cf. Pepe E., 64-69).

În timpul misiunii sale, don Bosco a publicate şi foarte multe cărţi, reviste şi articole. Şi-a dedicat tot timpul său liber, pe care nu de puţine ori îl fură somnului, pentru a scrie şi a divulga fascicule şi opuscule pentru instrucţia creştină a poporului. Într-o societate în care sectele luau aripi, religia catolica era îndreptată spre pieire, Sfântul a voit prin scrierile sale să încurajeze, populaţia, a voit să le amintească, că Dumnezeu nu murise dar că este viu. Apoi a voit ca toată lumea să poată înţelege doctrinele religiei catolice. Nu era un mare învăţat. Nu a scris cărţi de studii teologice, dar cărţi care să răspundă la nevoile omului simplu. Pentru aceasta a înfiinţat si o tipografie. În timpul vieţii sale publicat mai mult de 150 de opere (cf. Bibliotheca Sanctorum, 968-985).

Pentru timpul său dar şi pentru timpul nostru, Don Bosco este de o importanţă capitală. El a fost un om de caritate foarte activ, însă şi un mistic dintre cei mai mari. Don Bosco a format generaţii întregi de sfinţi pentru că i-a readus pe tinerii săi la iubirea lui Dumnezeu, la realitatea morţii, a judecăţii lui Dumnezeu, al Iadului etern, la necesitatea de a se ruga, de a fugi de păcate şi de ocaziile care conduc la păcat şi de a se apropia frecvent de sacramentele. Spovedaniei şi al Împărtăşaniei. A fost respectat şi iubit de către cei care l-au cunoscut. Scriitorul francez Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a întâlnit un om de excepţie. A fost un apărător ferm al credinţei catolice, a scris lucrări apologetice, însă asta nu l-a împiedicat să respecte şi chiar să fie prieten cu protestanţi sau evrei. Scria în Catolicul în viaţă: Să dezaprobăm greşelile, dar să respectăm totdeauna persoanele (www.wikipedia.org/wiki/Ioan_Bosco). De asemenea, a fost un intermediator de nădejde între Sfântul Scaun şi guvernul italian. S-a dedicat atât de mult operelor pentru tineri, încât înainte de a muri tot la ei se gândea când le-a lăsat un ultim mesaj: Spuneţi tinerilor că îi aştept în Paradis ( Bosco T., 370).

Si pentru mine, Ioan Bosco este un exemplu grăitor. După cum am văzut, în viaţa sa nu a făcut altceva decât să ducă până la capăt drumul vocaţiei sale. A crezut în visul său până la sfârşit. Asemenea lui, şi eu şi noi trebuie să luptăm pentru visele noastre, ceas de ceas, zi de zi, an de an. Trebuie să începem fiecare zi cu dorinţa arzătoare de a face din visul nostru o realitate, indiferent de dificultăţi, de opoziţii; indiferent dacă e noapte în faţa noastră sau poate drumul este împovărat cu bolovani şi spini. Apoi, într-o lume în care tinerii sunt într-o continuă decădere morală, într-o lume în care din inima lor încetul cu încetul dispare speranţa, într-o lume lipsită de vise, noi cei chemaţi de Domnul pentru a avea grijă de turma sa, trebuie să urmăm exemplul acestui mare sfânt în pastoraţia noastră, exemplu care este de o importanţă capitală. Trebuie să învăţăm de la el ce înseamnă sacrificiu, ce înseamnă iubirea, ce înseamnă speranţa. Doar cu ajutorul acestora putem să ne ducem şi noi la îndeplinire vocaţia noastră, visul nostru.

Don Bosco s-a ridicat la cer în dimineaţa zilei de 31 ianuarie 1888, la vârsta de 72 de ani. A fost beatificat în 1929 şi canonizat la data de 1 aprilie 1934 de Papa Pius al XI-lea. În 1989 a fost declarat de Papa Ioan Paul al II-lea „Părinte şi maestru al tinerilor” (cf. Enciclopedia Biografica Universale, 326-327).

În timpul trecerii sale din această lume la cele veşnice, în marile oraşe italiene, la porţile fabricilor, mii de băieţi aşteptau la rând sub privirile supraveghetorilor lor să-şi înceapă cumplita zi de muncă. În aceiaşi zi, din porturile Genovei, de la Napoli şi Palermo, grupuri tăcute de emigranţi au urcat pe nave: erau câţiva din mii de emigranţi care evadau în fiecare an din Italia pornind în căutarea „norocului” dincolo de ocean. Tot în acele zile, prin trecătorile Anzilor, triburi decimate de indieni araucani se căţărau spre regiunile îngheţate ale munţilor, pentru a se salva de puştile albilor care-i vânau. Pe pământ trecuse un sfânt. O licărire de lumină se aprinse într-un colţ. Dar mai era atâta întuneric(cf. Bosco T., 370).

Bibliografie

BIBLIOTHECHA SANCTUORUM, VI, Citta nuova, Roma, 1967.

BOSCO IOAN, Memoriile Oratorului, Babel, Bacău 1998.

BOSCO TERESIO, Don Bosco. Istoria unui preot, Babel, Bacău 1999.

ENCICLOPEDIA BIOGRAFICA UNIVERSALE, Biblioteca Treccani, 8.

LEMOYNE G. B., Vita di San Giovanni Bosco, Società Editrice Internazionale, Torino 1977, I.

PEPE ENRICO, Martiri şi sfinţi din Calendarul Roman, Sapientia, Iaşi 2007.

SERGE BERESTEIN, PIERE MILZA, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi 1998.

VIEŢILE SFINŢILOR , Arhiepiscopia Romano Catolică, Bucureşti, 1985.

Sfantul Arnold Janssen (1837-1909)

S-a născut pe data de 15 noiembrie 1837 în localitatea Goch, un mic oraş la est de Renania (Germania), la mai puţin de 5 Km. de frontiera cu Holanda. A fost al doilea copil al familiei Janssen din cei unsprezece fraţi. A învăţat de la tatăl său să fie un om de o profundă religiozitate (cf. Arnold Janssen „Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Borneman, ed. Citta nuova della Pamon, 1975. p. 7). În cei douăzeci şi patru de ani (1837-1861) de la naşterea sa şi până la consacrarea sacerdotală, Arnold nu s-a deosebit prin calităţi excepţionale faţă de colegii săi de copilărie, adolescenţă şi studii. Eventual lucrul cel mai extraordinar a fost normalitatea sa. Desigur nimeni nu se gândea că Arnold va deveni un sfânt sau un om ilustru. De aceea amintirile păstrate de familia lui despre copilărie sunt puţine. Când mai târziu s-au grăbit să adune amănunte trecuseră deja prea mult timp ca autenticitatea acestora să mai poată fi garantată (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 7).

Arnold avea aproape şapte ani când a început să frecventeze şcoala elementară publică din Goch. Era o şcoală cu aproape 500 de elevi. Tulburările din 1848 au determinat autorităţile ecleziale şi comunale să deschidă o şcoală gimnazială pentru a putea oferi copiilor din familiile catolice o educaţie religioasă şi morală mai bună. Şcoala nouă a fost tranzitorie. Spre sfârşitul lui 1849 episcopul din, a deschis un seminar minor în vechea mănăstire augustiniană din Gaensdonck, aflată chiar lângă graniţa cu Olanda. Seminarul începea chiar cu clasa a VII-a şi concludea după absolvirea liceului cu bacalaureatul.

Arnold a fost promovat la examenul de admitere, dar nu era cazul să-şi facă iluzii. De fapt în anul următor a ieşit la iveală insuficienta sa pregătire: era cel mai slab elev. La verificările finale nu a făcut faţă şi a fost constrâns să repete anul (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 8).

Pe 23 martie 1848 izbucnea războiul de independenţă împotriva Austriei, cu un profund ecou în întreaga Europă. Supuşii imperiului Austro-Ungar vor mai multă libertate şi aspiră la independenţă. Ferdinand I este incapabil să potolească mişcările revendicative care frământa imperiul şi abdică în favoarea nepotului său Frantz Joseph. Urcând pe tronul imperial al habsburgilor Frantz Joseph îşi asumă întreaga responsabilitate a poziţiei sale şi îşi impresionează anturajul prin hotărârea şi simţul datoriei care îl caracterizează. Principala datorie a suveranului este aceea de a păstra unitatea imperiului său multinaţional care numără nu mai puţin de zece naţionalităţi. Într-un vast mozaic etnic: germani, maghiari, sârbi, români, italieni, polonezi, slovaci, sloveni, croaţi şi ruteni. Evenimentele revoluţionare din 1848 nu au consecinţe teritoriale asupra Austriei, însă imperiul este ameninţat de pericole.

În Italia, după umilitoarele înfrângeri de la Magenta şi Salferino, piemontezii lui Victor Emanuel al II-lea, ajutaţi de trupele lui Napoleon al III-lea obţin Lombardia.

Statul pontifical sub pontificatul lui Pius al IX-lea în alocuţiunea din 29 Aprilie 1548 punând pe primul plan misiunea sa creştină, de şef al creştinătăţii, îşi exprimă refuzul de a se implica în război cu Austria. Copleşit de revendicările politice, economice şi sociale, pe data de 24 Noiembrie papa părăseşte Roma deghizat şi se refugiază la Gaeta în statele Napolitane, lăsând cale liberă proclamării republicii romane sub conducerea lui Mazzini şi Garibaldi. Cu ajutorul uni corp expediţionar francez, Pius al IX-lea revine la Roma pe 12 Aprilie 1850.

În Germania în această perioadă Otto von Bismark, încearcă să-l determine pe rege să declanşeze o acţiune împotriva revoluţionarilor şi figurează printre fondatorii „Jurnalului Crucii”, tribună a coservatorismului prusac; un an mai târziu este ales deputat în noul parlament al Prusiei. În această perioadă structurează un naţionalism prusac integral, din care derivă concepţia sa cu privire la viitoarea naţiune germană: aceasta va fi prusacă, protestantă şi conservatoare (cf. De la revoluţia franceză până la începutul secolului al XX-lea „Personalităţi care au schimbat istoria lumii” ed. Larousse 2001, p. 230).

Războiul cultural iniţiat de Bismark împotriva Bisericii Romano-catolice , în contextul constituirii imperiului german, a durat cam 15 ani, încheindu-se în 1883, prin reapropierea lui Bismark cu Sfântul Scaun. În zonele în care clerul catolic era mai numeros şi mai profund implicat în şcoli şi predicare acest război al culturii a reprezentat o deschisă şi adevărată persecuţie sub diferite pretexte, a dus la privarea dreptului preoţilor de a preda în şcoli, la sechestrarea bunurilor ecleziastice, la desfiinţarea şcolilor catolice a seminariilor mici şi mari şi a multor instituţii religioase. În plus în opinia lui Bismark, catolicii din Westfalia şi Renania aveau de ispăşit o vină, şi anume simpatia lor pentru Franţa manifestată în decursul războiului care de abia se încheiase.

Împrejurările sociale şi politice au şlefuit predispoziţiile lui Arnold Janssen şi deci pregătirea sa la preoţie (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 12).

Odată cu terminarea seminarului mic din Gaesdonck, a plecat în 1855 la Münster şi apoi la Bonn, pentru a se specializa în ştiinţele naturii şi matematică. Evenimentele au urmat un alt curs. A intrat la universitatea din Bonn pentru a studia filosofia care, mai ales în acele vremuri, era slujitoarea fidelă şi inseparabilă a teologiei.

Privind la viaţa lui Arnold, putem spune pe bună dreptate că sfinţi nu ne naştem ci devenim! Şi devenim nu prin forţele noastre, ci printr-un dar a lui Dumnezeu, căruia omul trebuie să ştie să-i corespundă. Cu toate acestea, cine anume pregăteşte terenul, favorizând răspunsul potrivit al omului? S-o recunoaştem: înainte de toate, familia.

După ce a părăsit oraşul Bocholt, Arnold s-a stabilit la Kempen, localitatea autorului „Imitaţiunea lui Cristos”. Pentru Arnold un asemenea fapt nu a fost chiar indiferent: în unele scrisori din acei ani, el menţionează acest fapt, atunci când precizează locul scrierii.

La Kempen, unde activitatea sa era cea de capelan al surorilor Ursuline din localitatea, Arnold are mai mult timp, nu doar pentru a-şi continua munca în favoarea „apostolatului rugăciunii”, ci şi pentru a aprofunda tema misionară. Află că aşa numitele „şcoli misionare” din Belgia; Franţa şi Italia, căpătau o importanţă din ce în ce mai mare. La o întâlnire cu msgr. Raimondi, care se întorsese din China, a aflat că Sf. Scaun era în favoarea întemeierii, în Germania a unui institut pentru formarea misionarilor. Existau deja contacte în acest sens cu un preot, dar acesta întârzia cu transpunerea în practică a ideii.

După mari sacrificii şi donaţii neaşteptate, a reuşit să achiziţioneze la Steyl, în Olanda, o clădire pentru a o transforma într-o casă misionară, a trebuit din motive practice, să treacă totul pe numele unuia dintre primii săi colaboratori, pr. Peter Bill, un paroh olandez, în care avea toată încrederea. Anii următori (1873-1875), necesari realizării primului său vis misionar, au însemnat nopţi nedormite, încercări dure şi obstacole, pe care le-a depăşit cu o răbdare incredibilă (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 18).

Când a cerut episcopului său permisiunea de a se dedica operei pe care o visa, a primit un răspuns reţinut: „Dacă Domnul vă va da un semn că vrea să se folosească de dumneavoastră în realizarea acestei opere, desigur nu vă va pune obstacole”. În anii premergători întemeierii casei misionare de la Steyl, părea că Arnold a atins cu mâna de mai multe ori imposibilitatea realizării proiectului său.

La Katholikentag din München, pe 12 septembrie 1876, Arnold a primit o aprobare oficială a propriei opere; presa catolică germană nu a întârziat să pună în evidenţă acest lucru. Cei doritori să se alăture cauzei misionare începu să sosească, aceasta şi datorită fericitei iniţiative de a se ţine la Steyl, începând din Octombrie 1876, cursuri de exerciţii spirituale pentru cler şi pentru laici. Pe 16 iunie 1876, după ultimele hotărâri referitoare la statutul casei misionare, Arnold şi J. B. Anzer, au depus primele voturi, dar nu temporare ci definitive. Într-un anumit sens viitoarea Societate a Cuvântului Divin era deja o realitate. Acum trebuiau să se pună la lucru.

După moartea Papei Pius al IX-lea şi blocarea provizorie a spinoasei chestiuni romane, Papa Leon al XIII-lea se străduia pentru reînnoirea vieţii religioase. Fragilul pontif, bolnav din tinereţe, dar destinat să moară la o bătrâneţe foarte înaintată, era înconjurat de colaboratori foarte valoroşi. Chiar dacă nu a pretins-o, Arnold venind la Roma dorea să vorbească direct cu papa despre propria sa operă. Ajuns la Roma, a vorbit despre opera lui la Propaganda Fide, dar nu reuşea să obţină o audienţă privată la Sfântul Părinte. A participat la o audienţă publică, reuşind să spună papei ceva despre opera sa. Apoi a aflat că, dacă mai aştepta câteva săptămâni, avea să obţină ceea ce-şi dorea. După trei săptămâni, pe 12 iulie 1878, a fost primit în privat de către Leon al XIII-lea. S-a dovedit util faptul că cunoştea foarte bine limba latină. Cu o latină simplă, dar corectă a expus finalitatea operei sale, neuitând că printre scopuri era şi acela de a forma oameni de ştiinţă, care să fie autentici mesageri ai Cuvântului Divin. Pontiful a ascultat atent fiecare lucru şi a binecuvântat intenţiile şi opera începută de el cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 305).

În luna martie a anului 1789 J. B. Anzer şi J. Freinademetz au fost primii care au plecat spre China. În ianuarie 1886 a fost ridicat primul vicariat misionar autonom al Societăţii Cuvântului Divin şi a fost consacrat primul episcop misionar verbit, în persoana părintelui J. B. Anzer.

La primul capitol general au participat numai patru persoane: Arnold Janssen şi fratele său Johannes, J. B. Anzer şi J. Wegener. La capitolul general ţinut în 1972 numărul participanţilor era de 115. Capitolele care au dat impulsul cel mai decisiv Societăţii Cuvântului Divin a fost primul între anii 1884-1885 cu elaborarea unui prim concept de Reguli sau de Constituţii religioase, reelaborate din nou la capitolul general di 1890-1891, recorectate şi propuse aprobării papale la capitolul general din 1898.

Din însăşi iniţiativa fondatorului, Societatea a avut trei ramuri: Misionarii Verbiţi sau Societatea Cuvântului Divin, congregaţia misionară Slujitoarele Duhului Sfânt şi un institut de clauzură, adică Slujitoarele Duhului Sfânt de Adoraţie Perpetuă (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 56).

Asumarea de teritorii misionare a cunoscut această succesiune cronologică: în 1882 China, zece ani mai târziu America de sud, în 1892 Togo, în 1896 Noua Guinee, în 1905 populaţia de culoare din America de Nord, în 1907 Japonia, anul următor Filipine, în 1913 Indonezia, 1932 India, în 1983 Ghana şi în 1951 Congo. Activitatea misionară a fost promovată intens de fondator care, prin asumarea teritoriilor misionare din Asia, Africa, America Latină şi America de Nord a pus bazele şi orientările unei activităţi misionare inconfundabile, create şi susţinute cu o rară prevedere de unul din puţinii fondatori ai unui institut misionar, care nu a plecat ca misionar în ţări străine. Marele impuls cultural şi profesional, pe care, imediat după sosirea lor, misionarii verbiţii l-au promovat în zonele lor de activitate a creat de decenii premizele pentru o soluţie rapidă şi mai puţin dramatică a dilemei care azi atinge atâtea Biserici şi anume dacă se pune înainte promovarea socială şi apoi evanghelizarea, sau invers.

Aşa cum a spus foarte clar misionarul verbit J. Schotte, deja superior general al verbiţilor, decedat în noiembrie 1971, „Evanghelizarea şi interesul pentru dezvoltare sunt două expresii ale aceleiaşi activităţi misionare a Bisericii. Ele vor trebui dozate după caz, şi, ca principiu, încredinţate, prima, preotului şi cealaltă, laicilor apţi, bine pregătiţi". O consideraţie care nu se poate lăsa de-o parte citind biografia lui Arnold Janssen este aceasta: el a fost un om care reuşea să-i descopere foarte bine pe cei care erau în stare să facă ceea ce ar fi vrut el să facă, dar nu se simţea pregătit s-o facă. O asemenea disponibilitate, care confirmă deschiderea inteligenţei şi umilinţă interioară, i-a permis lui Arnold Janssen să dea instituţiilor sale o faţă prin care, deja cu jumătate de secol în urmă, putea să se considere anticipatorul instanţelor lumii moderne. Pentru că, dincolo de zgomotul cuvintelor şi de neliniştea atitudinilor, sub cenuşa modernei disperări, arde flacăra unei curiozităţi noi şi diverse, nevoia de a descoperi credibilitatea a ceea ce se crede, documentele propriei speranţe, dovezile, dacă vrem să le numim aşa, ale credinţei noastre. Experienţa lui Arnold Janssen subliniază şi gradualitatea în a se ajunge la ceea ce este, impropriu denumită, perfecţiunea creştină. Impropriu, pentru că numai Dumnezeu este perfect, în timp ce noi suntem numai în drum spre ea. Nici un loc al pământului, nici un moment al vieţii nu ne împiedică să începem această urcare graduală. Putem deveni sfinţi între coloanele unei mănăstiri sau între coşurile unui centru industrial, în inima unei societăţi dezvoltate sau în mlaştinile ţărilor uitate de toţi. Dumnezeu aude vocea noastră din orice loc o înălţăm spre El. Şi răspunsul lui Dumnezeu poate să-1 înţeleagă şi cel pregătit şi cel nepregătit, cel puternic şi cel umil, cel sănătos ca şi cel bolnav (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 607).

În timp ce Arnold Janssen îşi ţesea propria operă, neînţeles de toţi şi ajutat de puţini, scena lumii era traversată de personaje şi nume ilustre care păreau să decidă soarta istoriei. Astăzi, pentru a ne aminti de aceste nume trebuie să le studiem şi să le repetăm după cărţile şcolii; puterea lor s-a redus la a decide promovarea sau nepromovarea studenţilor, indiferenţi la acţiunile lor de odinioară.

În schimb cei care, în tăcere şi în renunţare, au răspuns unui impuls divin, au trecut pe pământ aproape întrutotul ignoraţi de marea opinie publică. Are dreptate însă Cartea înţelepciunii: numai proştilor li se pare că aceştia, prin moarte, au încetat să trăiască. în realitate, ei au intrat în viaţă şi în istorie, pentru că numele lor este scris, pentru totdeauna, în cartea lui Dumnezeu.

La 19 octombrie 1975, suveranul pontif Paul al VI-lea l-a proclamat fericit.



Bibliografie



BORNEMANN FRITZ; Arnold Janssen Fondatore dei missionari de Verbo Divino, Citta nuova della Pamom 1977.

BENASSI VINCENZO; Sfântul Arnold Janssen Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi, trad. din lb. It. Pr. Alberto Marson svd, Traian jud. Nt. 2003.

AAVV., De la revoluţia Franceză până la începutul secolului XX, Personalităţi care au schimbat istoria lumii, Larouse 2001.



sâmbătă, 4 iunie 2011

Sfânta Tereza de Lisieux (1873 - 1897)

Contextul istoric, religios şi politic al sec. al XIX-lea – În secolul al XIX-lea, în care avea să se nască Tereza de Lisieux, Biserica Catolică trecea prin perioade destul de dificile, de exemplu: pe durata pontificatului lui Pius al IX-lea (1846-1878) care, pe cât a fost de lungă pe atât de extraordinară în evenimente. Unul dintre aceste evenimente a fost acela cu privire la jefuirea Statului Papal. Trebuie amintit faptul că în timpul pontificatului lui Pius al IX-lea, pentru Biserica Catolică au fost şi progrese. În 1850 a fost creată ierarhiei engleză iar în 1853 cea olandeză, au fost înfiinţate 29 de arhiepiscopii şi 132 de dieceze. Sunt dezvoltate comunităţile catolice din toată lumea datorită creării navelor cu aburi şi a căilor ferate, fapt care a contribuit la realizarea unor raporturi mai strânse între bisericile locale, făcând să crească în acelaşi timp şi numărul credincioşilor pentru Cetatea Eternă. Papa Pius al IX-lea a fost înconjurat de un număr mare de episcopi. Astfel, toate întrunirile dintre Papă şi episcopi au contribuit la convocarea Conciliului ecumenic Vatican I (1869-1870). Planul central al acestui conciliu a fost acela de a condamna curentele ostile cu privire la credinţă şi Biserică. În cadrul dezbaterilor conciliului a fost definită dogma infaibilităţii papei în problemele referitoare la credinţă şi morală. Şedinţele concililui au avut loc în bazilica Sfântul Petru (Roma). Conciliul Vatican I a fost deschis la 8 decembrie 1869. În luna martie 1870 preşedinţia a decis să fie pusă în discuţie problema infaibilităţii papei, pentru a se scoate în evidenţă puterea Suveranului Pontif, pe care o are în Biserică şi totodată pentru a fi combătute curentele politice care se opuneau papei. Dogma infaibilităţii a fost proclamată la 18 iulie 1870. Din 50 de teze puse în discuţie la începutul Conciliului numai două au fost rezolvate. Nu s-a reuşit a se pune în discuţie toate problemele propuse, deoarece, conciliul a fost întrerupt şi amânat pentru un timp nedeterminat din cauză că la 19 iulie a izbucnit războiul franco-prusac. La 20 septembrie 1870 Roma a fost ocupată de trupele piemonteze. Deşi episcopii care votaseră împotrivă s-au supus cu o corectitudine exemplară, totuşi în Germania, Elveţia şi Franţa s-au produs rupturi de Biserică. După evenimentele din anul 1870, în sufletul catolicilor din toată lumea a crescut iubirea şi veneraţia faţă de papa, acest lucru poate fi văzut şi din sărbătorile care au fost pregătite (cf. Hertling L., 508-513). Cu revoluţia franceză (1779-1789) şi formarea SUA, s-a născut o concepţie nouă despre Stat. Statul nu mai era dinastia, ci ţara şi populaţia sa. A fost nevoie de mult timp pentru a se afirma astfel de concepţii, aproape întreg secolul XIX. La sfârşitul secolului al XIX-lea partidele politice erau compuse numai din electori şi nu din deputaţi. Conducerile de partid au instaurat forţa, teroarea şi dictatura (cf. Hertling L., 478-481).

Franţa în prima jumătate a secolului al XIX-lea a avut un număr mare de călugăriţe sfinte, iar unele dintre ele au ajuns la cinstea altarelor, aici le putem aminti pe sora Sfintei Inimi, sora carităţii – (Ecaterina Laboure), vizionara de la Lourdes – (Bernadette Soubirous) şi nu în ultimul rând, spre sfârşitul secolului şi pe cea care avea să se numească Sfânta Tereza a Pruncului Isus.



Sfânta Tereza de Lisieux – (Marie-Françoise-Thérèse Martin), născută la 2 ianuarie 1873, este ultimul dintre cei nouă copiii ai soţilor Ludovic Martin şi Zelia Guérin. Tatăl său Ludovic era ceasornicar – bijutier în orăşelul Alençon iar mama sa Zelia lucra într-un atelier de dantele. S-au căsătorit la o vârstă înaintată, el avea 35 de ani iar ea 27 de ani, amândoi au dorit în prima parte a vieţii să intre în mănăstire dar, din diferite motive, nu au fost primiţi. Tereza, la vârsta de patru ani şi jumătate a rămas orfană de mamă, iar mai târziu şi de tată. Moartea părinţilor săi a provocat în sufletul micuţei Tereza o durere nespus de mare. Sora sa mai mare Paulina a încercat cu toată dragostea să suplinească lipsa de neuitat a mamei sale şi a dragostei sale. La vârsta de 10 ani Tereza a fost lovită de o boală misterioasă, cu dureri de cap, insomnii, erupţii, halucinaţii. În ziua de 13 mai 1883 Tereza are o viziune în care i se arată Maica Domnului şi, cu un surâs ceresc, îi redă sănătatea. Din acest moment pentru Tereza se deschide o perioadă de frământări sufleteşti pe care le destăinuie surorii sale Paulina care mai târziu va devenită şi ea călugăriţă sub numele de sora Agnes a lui Isus, în mănăstirea Carmelitanelor din Lisieux (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. II, 162).

La vârsta de 14 ani, la 20 noiembrie 1887, în dorinţa de a se dărui cu totul lui Isus, Tereza merge în audienţă la papa Leon al XIII-lea (1878-1903), în pelerinaj (acest pelerinaj a fost organizat cu ocazia nunţii de aur sacerdotale a papei). Tereza îndrăzneşte să-i vorbească cerându-i permisiunea să intre în Ordinul Surorilor Carmelitane la 15 ani. Sfântul Părinte o privi profund şi pronunţă aceste cuvinte: vei intra dacă vrea Bunul Dumnezeu (cf. Sfânta Tereza a Pruncului Isus…, Istoria unui suflet, 142-143). În acest context putem aminti că în timpul pontificatului Papei Leon al XIII-lea au fost fondate 248 de dieceze, de asemenea mai putem aminti că acest pontif a luat poziţie faţă de marile probleme cu privire la socialism, la Stat, la problemele socială etc. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea în mai toate ţările, chiar şi în cele cu o bogată tradiţie catolică, o mare parte a poporului a devenit străin faţă de Biserică, atât din punct de vedere interior cât şi exterior. Existau oameni care (în comparaţie cu profunda dorinţă a Terezei de a se uni cât mai mult cu Isus), deşi erau botezaţi, viaţa lor arăta o indiferenţă totală şi chiar ostilitate faţă de Biserică, fapt care putea determina chiar o întoarcere la păgânism (cf. Hertling L., 515-518).

Până la intrarea în Carmel, Tereza va cunoaşte trei perioade deosebite. Prima perioadă deşi a fost scurtă ca durată, nu este mai puţin rodnică în amintiri. Această perioadă se întinde de la deşteptarea conştiinţei sale şi până la plecarea mamei sale dragi în patria cerurilor (1873-1877): Toată viaţa mea am simţit că Bunul Dumnezeu m-a înconjurat cu iubire. Primele mele amintiri sunt întipărite cu surâsuri şi cu mângâieri foarte tandre, Bunul Dumnezeu a întipărit atât de profund în memoria mea amintirile copilăriei mele, încât mi se păreau că lucrurile pe care le voi povesti s-au întâmplat ieri – avea să spună Sfânta Tereza mai târziu (Sainte Thérèse de l΄Enfant Jésus – Manuscrits Autobiographiques, 11). Despre cea de-a doua perioadă, Tereza aminteşte că a fost cea mai dureroasă dintre cele trei, mai ales după intrarea în Carmel, a aceleia pe care am ales-o ca să-mi fie a doua mămică. Această a doua perioadă avea să se întindă de la vârsta de patru ani şi jumătate până la paisprezece ani, timp în care Tereza îşi descoperise caracterul de copil (1877-1887) – (cf. Sainte Thérèse de l΄Enfant Jésus – Manuscrits Autobiographiques, 33). Trebuie ca Bunul Dumnezeu să facă un mic miracol pentru ca Tereza să crească la un moment dat şi acest miracol îl va face în frumoasa sărbătoare a Crăciunului, o sărbătoare de neuitat pentru Tereza. În această noapte luminoasă, avea să spună Tereza mai târziu: Isus se face slab şi suferă pentru iubirea mea, El m-a făcut puternică şi curajoasă, m-a înveşmântat cu însemnele blazonului său şi după această noapte binecuvântată, eu n-am mai fost învinsă în nici o luptă ci dimpotrivă mergeam din victorie în victorie şi deveneam: ca un uriaş care aleargă pe drumul lui. (Sainte Thérèse de l΄Enfant Jésus – Manuscrits Autobiographiques, 107). În această noapte de lumină a început a treia perioadă din viaţa ei, cea mai frumoasă dintre toate, cea mai împlinită de harurile Cerului.

Într-o duminică când privea icoana Domnului nostru Isus Cristos răstignit, a fost cuprinsă de o compasiune dureroasă privind la suferinţa lui Isus şi la sângele care-i curgea din una din mâinile sale Divine. A simţit o mare strângere de inimă, gândindu-se că acest sânge cădea pe pământ fără ca cineva să se grăbească să-l culeagă. Ea s-a aşezat la picioarele Crucii pentru a primi divina rouă care rezulta de acolo, înţelegea că această rouă trebuia să o reverse peste suflete. Strigătul lui Isus de pe cruce răsuna neîntrerupt în inima ei: Îmi este sete. Aceste cuvinte aprindeau în inima ei un foc viu. Astfel Tereza avea să spună: eu voiam să-i dau să bea Preaiubitului meu şi mă simţeam eu însămi devorată de „setea de suflete” (Sainte Thérèse de l΄Enfant Jésus – Manuscrits Autobiographiques, 109).

Desigur, după această dorinţă de a se uni cât mai mult cu Isus, Dumnezeu nu o va lăsa fără răspuns prea mult timp. Astfel în data de 28 decembrie 1887 prin intermediul monseniorului Hugonin şi a superioarei mănăstirii Carmelului din Lisieux, Tereza primeşte răspunsul mult aşteptat în privinţa admiterii ei în mănăstire. Astfel pe 9 aprilie 1888 ea va intra în mănăstirea surorilor carmelite din Lisieux (Franţa) – (cf. Sfânta Tereza a Pruncului Isus…, Istoria unui suflet, 300). În acelaşi Ordin în care intrase Tereza din Ávila (Spania 1515-1582), numită Sfânta Tereza cea mare, dobândind un loc deosebit în rândul sfinţilor prin activităţile sale reformatoare ale mănăstirilor de călugări şi călugăriţe a ordinului Carmelitan, prin viaţa ei ţesută din suferinţe, extaze şi minuni şi prin scrierile pline de înţelepciune suprafirească care i-au adus titlul de „Învăţător al Bisericii” acordat de papa Paul al VI-lea la 27 septembrie 1970. Papa Grigore al XV-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare în ziua de 12 martie 1622 (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. II, 190-192). În acelaşi ordin avea să intre mai târziu şi această copilă minunată, aleasă de Dumnezeu, care avea să fie numită Sfânta Tereza cea mică.

Ordinul Carmelitan îşi are originea în partea de nord-vest a Israelului. Muntele Carmelului este deseori amintit în Vechiul Testament ca loc de reculegere şi rugăciune. Evenimentele petrecute pe înălţimile lui, liniştea peşterilor şi a pădurilor, au atras din primele veacuri ale creştinismului pe pustnicii doritori de purificare şi înălţare spirituală. Ordinul Carmelitan este unul dintre cele mai vechi Ordine religioase din istoria Bisericii şi îl consideră ca fondator şi model de viaţă spirituală pe profetul Ilie. Această regulă de viaţă mai târziu s-a răspândit foarte mult atât în Israel cât şi în afara lui. Călugării şi-au luat denumira de carmelitani deoarece aveau o devoţiune deosebită faţă de Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel. Acest ordin religios a fost fondat de Papa Onoriu al III-lea, în 1226. În acelaşi secol (XIII) fiind alungaţi de sarazini, călugării s-au refugiat în Occident unde au întemeiat mai multe mănăstiri. Peste toate greutăţile au trecut cu ajutorul şi ocrotirea Sfitei Fecioare Maria. Fecioara Maria se arătase unuia dintre fraţi cu numele Simon Stock, oferindu-i un scapular cu emblema Ordinului Carmelitan spunându-i: Oricine va purta această haină va fi mântuit. De aici se poate deduce foarte bine că, cu ajutorul Sfintei Fecioare Maria, au trecut peste toate persecuţiile pe care le-au întâmpinat de-a lungul istoriei. Tocmai de aceea cardinalul Piazza, avea să spună: Carmelul există pentru Maria şi Maria este totul pentru Carmel. Iar Papa Pius al XII-lea în Scrisoarea Apostolică din 11 februarie 1950 îi invită pe credincioşi ca între devoţiunile mariane să aşeze în primul rând scapularul, care este la îndemâna tuturor (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. II, 37-39).

În secolul al XIX-lea fondarea a numeroase congregaţii, în special feminine reprezenta o caracteristică a Bisericii universale în special a celei europene. Noile congregaţii avea să se îndrepte în trei direcţii: asistenţa sanitară (spitale, orfelinate şi alte instituţii asemănătoare), învăţământ (şcoli şi asociaţii) şi misiuni. Unele congregaţii îşi au originile în zilele dureroase ale revoluţiei franceze când Bisericii i se ia posibilitatea unui apostolat activ în rândul maselor. Este abandonată legea papei Pius al V-lea care unea viaţa consacrată feminină cu clauzura, femeia consacrată intrând în spitale şi în şcoli. Papa Leon al XIII-lea în 1900 va recunoaşte acestor asociaţii pioase caracterul de congregaţii religioase. Tot el încearcă să dea vieţii consacrate un aspect mai centralizat, benedictinii au fost adunaţi într-o federaţie de 14 congregaţii prezidate de un abate general, iar cele patru ramuri ale franciscanilor observanţi sunt uniţi într-o singură familie. Tot în primele decenii ale secolului al XIX-lea, criticile radicale din Parlament sunt îndreptate împotriva vieţii contemplative, considerând-o inutilă pentru societate. Mulţi călugări şi călugăriţe se văd constrânşi să-şi găsească adăpost în altă parte, unii intră în spitale, alţii emigrează în America sau în misiuni. Eroic a fost comportamentul călugăriţelor de clauzură care reduse la o viaţă de mizerie sau de supravieţuire intră în spitale sau în diferite alte servicii sociale cu scop caritativ, continuând în inima lor să ducă o viaţă exemplară. Se refugiază în diferite case sau mănăstiri continuând aceeaşi viaţă contemplativă. Pentru viaţa internă a ordinelor şi congregaţiilor, rezultatul pozitiv al luptei cu liberalismul şi anticlericalismul se poate sintetiza prin purificare şi reînnoire interioară, spirituală (cf. Dumea E., 306-308).

Dacă multe surori (călugăriţe), după cum am amintit mai sus, vor îndura martiriul prin izgonirea din mănăstiri, sfânta Tereza, în aceeaşi perioadă va îndura martiriul acceptând suferinţele în trupul său, în interiorul mănăstirii. Aceste suferinţe încep cu aproximativ un an şi jumătate înainte de moartea sa (5 aprilie 1896). Era în Vinerea Sfântă când sora Tereza a împlinit cu exactitate toate cerinţele Postului Paştelui: post şi abstinenţă. Ea se simţea foarte puternică. Ceea ce o făcea să fie atât de puternică era credinţa susţinută şi bogăţia iubirii interioare. În ziua de Vinerea Sfântă, la prima oră, Isus i-a oferit speranţa de a merge curând să se unească cu El în gloria Împărăţiei cerurilor. Tereza va înţelege că Preaiubitul său în acea zi aniversară a morţii Sale, a făcut să audă o primă chemare ca o dulceaţă şi un îndepărtat murmur care îi anunţa sosirea sa fericită (cf. Petitot R. P. H., 230-232). Martiriul avea să fie întotdeauna marele său ideal. El era visul Terezei cu care ea a crescut în Carmel. Suferinţele Terezei şi agonia morţii sale va fi teribilă, dar ceea ce este important este faptul că toate suferinţele sale cumulează toate acele tipuri de martiriu (ale trupului şi ale inimii). Sfânta le suporta nu numai ca penitenţă dar şi într-o manieră pasivă. Sora Tereza oferea lui Dumnezeu toate sacrificiile cu cea mai dulce suferinţă. Până la vârsta de paisprezece ani, Tereza a practicat virtuţile fără să se gândească să primească o bucurie ca şi recompensă, aceasta venind foarte târziu (cf. Petitot R. P. H., 259). Neliniştită de multe căutări cu privire la vocaţia sa şi cum să-i fie plăcută mai mult lui Isus, în timpul unei meditaţii, Tereza a înţeles că iubirea cuprinde toate vocaţiile, că iubirea este totul, că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile, că este eternă: Atunci în bucuria mea delirantă, fără măsură am exclamat: O Isuse, Iubirea mea,… mi-am găsit în sfârşit vocaţia, vocaţia mea este Iubirea!.. Mi-am găsit locul în Biserică şi acest loc, o Dumnezeule, tu mi l-ai dat… în Inima Bisericii, Maica mea, voi fi Iubirea… astfel voi fi totul…, astfel mi se va realiza visul! (Vieţile Sfinţilor, vol. II, 203-204).

Urmând porunca superioarei sale, cu doi ani înainte de moarte a început să-şi consemneze amintirile, gândurile, sentimentele, într-un caiet intitulat: „Istoria primăverii unei mici flori albe”, aceste însemnări au fost publicate sub titlul: „Istoria unui suflet”, mica sa operă aveau să fie cunoscută şi „gustată”, nu după mult timp, atât în Franţa cât şi în întreaga Biserică Catolică. Sfârşitul misiunii sfintei Tereza pe acest pământ se va încheia în seara zilei de 30 septembrie 1897, la infirmeria călugăriţelor carmelite din Lisieux. O tânără călugăriţă care abia împlinise vârsta de douăzeci şi patru de ani şi nouă luni, după o agonie de două zile închide ochii pentru viaţa pământească: era Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Cu puţin timp înainte de a muri, Tereza a promis că după ce va ajunge în cer, va face să cadă pe pământ o ploaie de trandafiri, ea şi-a ţinut promisiunea. Datorită multor binefaceri spirituale şi materiale obţinute prin mijlocirea ei, la 17 mai 1925 Papa Pius al XI-lea a ridicat-o la cinstea Sfintelor altare iar la 14 decembrie 1927 a proclamat-o patroana principală a misiunilor alături de Sfântul Francisc Xaveriu (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. II, 161-164).

La 11 iulie 1937, cardinalul Pacelli, viitorul Pius al XII-lea inaugura şi binecuvânta bazilica din Lisieux în cinstea sfintei Tereza. În 1944 Pius al XII-lea o numeşte pe Sfânta Tereza a doua patroană a Franţei împreună cu Sfânta Ioana d΄Arc (cf. Sfânta Tereza a Pruncului Isus…, Istoria unui suflet, 305).



Concluzie – Secretul care o va conduce la sfinţenie pe Sfânta Tereza, pe tot parcursul vieţii sale, a fost virtutea umilinţei, a iubirii şi aceea de a te recunoaşte sărac în faţa lui Dumnezeu. Tereza va simţi că acesta este mijlocul, condiţia necesară pentru a primi revelaţiile de iubire milostivă. Aceasta este calea spre dragostea lui Dumnezeu. Dorind să obţii iubirea milostivă trebuie mai întâi să te recunoşti sărac în faţa lui Dumnezeu pentru că el face din dragoste sigura sa glorie. Numai printr-o puternică dragoste pentru sărăcie, Sfinţii, şi în particular micuţa noastră Tereza, au găsit adevărata bucuria, adică printr-o viaţă simplă şi foarte sinceră, prin umilinţă şi prin sărăcie. Sfânta Tereza considera că este fericită când se simţea mică şi slabă în prezenţa lui Dumnezeu, atunci inima ei rămânea în pace (cf. Liagre R. P., 27-30).

Dacă drumul sfintei Tereza nu are nimic artificial, cu atât mai mult nu va avea nimic complicat. Ea nu se va preocupa să divizeze în mod savant orizontul său şi nici nu va dori să divizeze în multiple stări practica virtuţilor, adică: a umilinţei, a sărăciei şi a iubirii. Prin aceasta ea avea să spună mai târziu că sfinţenia constă în dispoziţia inimii care ne face umili şi mici în mâinile Domnului. Tocmai de aceea ea a încercat să respingă din instinctul său multitudinea practicilor. Astfel că, după ce am eliminat din viaţa Terezei artificialul, complicaţiile şi multitudinea trebuie să excludem din viaţa sa şi extraordinarul, pentru a o înţelege mai bine pentru că toate acestea nu fac parte din sfinţenie sa (cf. Liagre R. P., 108-114).

Nota caracteristică a sfinţeniei Sfintei Tereza, de a se apropia tot mai mult de Dumnezeu, de a se uni tot mai mult cu Isus, a fost de asemenea şi simplitatea vieţii sale spirituale. Printr-un instinct supranatural, ea a progresat şi a eliminat din viaţa sa din ce în ce mai mult: artificialul, complicaţia, multitudinea. Sfânta Tereza a înţeles că ceea ce o împiedică către o iubire sinceră şi pură era tot ceea ce este artificial, adică metodele rigide şi procedeele aritmetice.


BIBLIOGRAFIE

* DUMEA E., Istoria Bisericii, vol. II: sec. XIII-XX, Ed. Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000.

* HERTLING L., Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaş 2001.

* LIAGRE R. P., Avec Sainte Thérèse de L΄enfante, Imprimatur Bajocis 1940.

* PETITOT R. P. H., Sainte Thérèse de Lisieux, Imprimatur Parisiis 1925.

* SAINTE THÉRÈSE DE l΄ENFANT JÉSUS – Manuscrits Autobiographiques, Imprimatur Office Central de Lisieux 1957.

* SFÂNTA TEZEZA A PRUNCULUI ISUS ŞI A SFINTEI FEŢE, Iasoria unui suflet, Ed. Pauline, Bucureşti 1998.

* Vieţile Sfinţilor, vol. II, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992.