duminică, 19 iunie 2011

Sfantul Pius al X-lea (1853-1914)

Situaţia politico-religioasă a vremii. Secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-un remarcabil progres în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Începutul secolului al XX-lea face ca acest progres să fie vizibil şi în sfera ştiinţelor umane. Astfel Auguste Comte (1798-1857) creează Pozitivismul. Încrederea nemărginită în puterea ştiinţei eliberate de orice implicaţii metafizice care a dus la combaterea Bisericii şi la tendinţa de laicizare a societăţii şi ale evoluţionismului lui Charles Darwin. Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung pun în evidenţă rolul inconstantului în viaţa omului, iar Albert Einstein redefineşte bazele newtoniene ale fizicii, punând totul sub semnul relativităţi. W. James propune o abordare pragmatică, potrivit căreia orice idee care ,,funcţionează” este adevărată, iar adevărul nu mai este imuabil, ci creat prin acţiunea umană. Henri Bergson analizează timpul, spaţiul sau libertatea dintr-o perspectivă metafizică, Din perspectiva sa, elanul vital este forţa creatoare care determină evoluţia vieţii, iar intuiţia este metoda de cunoaştere cu adevărat profundă. Friedrich Nietzsche se opune cu vehemenţă credinţei în existenţa unei structuri obiective a lumii, a unei realităţi profunde, propunând în schimb simţurile si simţul comun ca mijloace utile de înţelegere a lumii. La acestea ase mai adaugă şi dezvoltarea culturii de masă datorită largii introduceri a învăţământului primar obligatoriu, dar şi răspândirii fotografiei, cinematografului, radioului şi presei scrise.

O puternică clasă mijlocie începe să se ridice la sfârşitul secolului al XlX-lea, în componenţa căreia intrau medici, avocaţi, jurnalişti, profesori, ingineri şi funcţionari de rang mediu. Aceste noi categorii sociale se conduc după valori proprii, precum individualismul, credinţa în progres, în ştiinţă, în ascensiunea socială. Oamenii de ştiinţă erau sfinţii epocii industriale. Semnificativă este şi deplasarea de populaţie dinspre sat spre oraş şi creşterea constantă a numărului muncitorilor industriali. Iniţial, condiţia socială a acestora a fost precară: până la 16 ore de muncă zilnic, condiţii de muncă grele, repaos duminical nelegiferat, munca femeilor mai prost plătită decât cea a bărbaţilor, copii adeseori exploataţi. Sub o puternică presiune socială, treptat s-a adoptat legislaţia muncii care asigura repaosul duminical, ziua de muncă de 8 ore şi s-a creat sistemul de pensii pentru boală, vârstă sau invaliditate.

Prin aceste transformări Biserica a fost lovită indirect în multe domenii de activitate, în special în sectoare care privesc căsătoria şi familia, educaţia ca şi activitatea caritabilă. Pe lângă acestea Biserica a fost lovită şi direct prin reglementarea proprietăţilor şi organizarea pastorală propriu-zisă. Lupta pentru tron în Spania şi atitudinile diferite pe care le luau regii faţa de Biserică au creat mereu nelinişti in această ţară. După ce Biserica se bucură de o perioadă de pace în Franţa, din iulie 1830, catolicismul nu mai este recunoscut ca religie de Stat. Cu Napoleon al III-lea anticlericalismul francez ia proporţii. În 1880 toate institutele educative ale iezuiţilor sunt închise, în 1881 s-a dispus laicizarea şcolilor iar în 1882 s-a aprobat divorţul. Toate au condus la suprimarea în primă instanţă a tuturor ordinelor religioasă şi la aşa-zisa separare dintre Stat şi Biserică, în care Statul reţinea toate bunurile Bisericii. În Germania pe lângă lupta cu Biserica protestantă, aceasta a primit şi numeroase lovituri din partea Statului. Condusă de „cancelarul de fier” Otto von Bismark, care după unificarea imperiului, a decis să se declanşeze asupra Bisericii. Cub toate acestea, catolicii nu s-au limitat doar la o rezistenţă pasivă, ci prin „fracţiunea Centrului”, un partid care-şi propunea să apere libertăţile religioase şi civile în faţa atacurilor distrugătoare, ceea ce a făcut ca în timp Kulturkampf să devină falimentar. Pacea şi nota dominantă doar în Anglia prin ideile revoluţionare de egalitate şi egalitate care au dus la abolirea taxei către Biserica anglicană şi Belgia unde Constituţia din 1830 a fost favorabilă Bisericii. Dorinţa de unitate naţională a italienilor şi anexarea Statului Papal la noul stat culminând cu mutarea reşedinţei suveranului Italiei în palatul papal Quirinale, a reprezentat o gravă ofensă la adresa dreptului. Caracterul anticlerical al noului Stat şi eroarea politică a papei de a interzice catolicilor de a se implica la alegerile parlamentare ( Non expedit până în 1905) a avut drept consecinţă umplerea scaunelor parlamentare cu elemente anticlericale.

Date biografice. S-a născut la Riese (Treviso), la 5 iunie 1835, într-o familie săracă şi numeroasă: era al doilea dintre cei zece copii. A avut norocul să studieze datorită susţinerii unor preoţi şi apoi a patriarhului de Veneţia, şi el născut tot la Riese, care i-a oferit un loc gratuit la Seminarul din Padova. La 17 ani, i-a murit tatăl, care se ocupa cu paza comunală, şi administratorii municipiului s-au simţit datori să-i ofere slujba tatălui pentru a o putea ajuta pe mamă, dar mama Margareta a refuzat oferta. Probabil s-a gândit că e mai bine să lucreze zi şi noapte cu mâinile ei pentru întreţinerea celorlalţi fii pe care îi mai avea în îngrijire, numai ca Giuseppe să-şi poată urma vocaţia.

La 23 de ani, el a fost sfinţit preot şi îndată numit capelan la Tombolo, o mică parohie de munte, unde, timp de nouă ani, a lucrat cu entuziasm. De aici, a fost promovat paroh la Salzano, şi acolo a rămas alţi nouă ani. În 1875, a fost trans¬ferat la Treviso şi numit canonic, cancelar episcopal şi director spiritual al semi¬narului. Şi-a îndeplinit sarcinile sale cu multă dăruire şi competenţă. Pentru a nu-i face pe cei interesaţi să aştepte, îşi ducea acasă lucrurile neterminate la birou şi le termina la orele târzii din noapte. Avea o stare bună de sănătate şi îi ajungeau doar patru ore de somn pentru a-şi reface energiile. Modul său de a acţiona, plin de înţelegere faţă de ceilalţi şi iubirea sa specială faţă de cei săraci, i-au câştigat stima şi afecţiunea tuturor, încât, în lipsa episcopului, a fost ales vicar capitular.

În 1884, Leon al XIII-lea l-a ales ca episcop de Mantova. Dieceza traversa o perioadă foarte dificilă, atât în interiorul ei, cât şi în raporturile cu puterea civilă. Noul episcop nu numai că a ştiut să pacifice sufletele, dar a început şi o profundă reînnoire a vieţii creştine în întreaga dieceză.

În iunie 1894, papa, după ce l-a ales cardinal, i-a încredinţat scaunul de Veneţia, şi acesta aflat într-o situaţie dificilă. A trebuit să aştepte şaptesprezece luni înainte de a primi acceptul Guvernului.

La Veneţia, Sarto şi-a continuat linia pastorală care avea de acum contururi bine definite: formarea clerului, catehizarea tuturor, dar, în principal a copiilor, reînnoirea liturgică, asistenţa săracilor. Convins de importanţa clerului pentru conducerea spirituală a parohiilor, el s-a îngrijit, în special, de viitorii preoţi, nu numai în ceea ce priveşte formarea spirituală, ci promovând chiar şi studiile teologice, biblice, liturgice, de drept canonic şi de economie socială.

În această perioadă, l-a cunoscut pe tânărul Lorenzo Perosi, i-a admirat îndată talentul muzical, l-a încurajat şi l-a ajutat să poată face studii teologice. Lui i-a încredinţat reforma cântului liturgic, mai întâi la Veneţia şi apoi la Roma.

Personalitatea noului papă. Dacă Leon XIII-lea era înalt, transparent, rece şi detaşat de vizitatori, solemn şi maiestos, Pius X-lea era robust, un chip voios, cu o voce caldă şi dulce, binevoitor, cordial cu toţi, capabil de suscita simpatia cu surâsul său bun şi un pic trist şi privat faţă de orice gust de fast. Defensiv în faţa tendinţelor progresiste la nivel social cât şi la nivelul ideilor, a fost reţinut faţă de politica de deschidere faţă de lumea modernă. Cu toate acestea, toţi cei care l-au cunoscut au fost impresionaţi de inteligenţa sa clară şi precisă care prindea imediat esenţialul din orice chestiune. Faţă de predecesorul său, Leon al XIII-lea care era un papă al teologiei şi al dreptului canonic, un papă al curţilor de cancelarie, al episcopilor, noul papă era unul al micii mulţimi şi al parohilor. Leon al XIII-lea era un intelectual de vastă cultură un spirit speculativ şi care se complăcea in viziuni sintetice şi viziuni largi; Pius al X-lea era un spirit practic atent la pericolul de nu a abandona lucrurile certe în schimbul celor iluzorii iar pe lângă acestea era dotat şi cu un spirit al detaliului în toate lucrurile. Suflet bun, era mereu atent la scandalul pe care-l putea da celor mici. Acest spirit practic e vizibil şi in enciclicele sale în care numeroase sfaturi şi observaţii preluate din experienţă sunt prezentate mai pe larg.

Un pontificat de criză. În faţa unei Europe pline de disensiuni atât interne cât şi externe şi a Bisericii de dincolo de ocean cu aspiraţii nu întotdeauna în armonie cu tradiţia romană, papa se întoarce la intransigenţa din timpul lui Pius al IX-lea, revendicând drepturile Bisericii fără nici o reticenţă.

În Franţa celei de-a Doua Republici, Catolicismul a fost mereu conservator şi „realist” (monarhic) în politică, închis oricărei idei inovatoare din partea statului. De aici până la legea Separării statului de Biserică (votată în Camera deputaţilor pe 3 iulie 1905 iar în Senat pe 9 decembrie 1905) nu a fost decât un pas.

Reacţia Romei a fost netă şi decisivă, exprimată prin enciclică Vehementer vos din 12 februarie 1906 în care legea e văzută ca o „injurie maximă adresată lui Dumnezeu” şi ca „o violare a dreptului natural al poporului”.

În Spania şi Portugalia prevalase aceeaşi politică faţă de Biserică, relaţiile deteriorându-se şi cu Anglia şi mai ale cu Rusia din cauza sprijinului declarat pe care Sfântul Scaun îl acordă revendicărilor venite din partea minorităţilor catolice din Irlanda şi Polonia pe care Leon al XII-lea de nenumărate ori le-a sacrificat din cauza politicii sale.

Acelaşi refuz de îngăduinţă în faţa a ceea ce se considera a fi adevărul a dat naştere la grave incidente cu Germania provocate în 1910 de enciclica dată cu ocazia canonizării Sfântului Carol Borromeu, „campionul contra-reformei”, în care papa se exprimase în termeni mai puţin ecumenici asupra lui Luther şi a Protestantismului. Aceeaşi fermitate a aplicat-o şi fostului preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Theodor Roosevelt, căruia papa i-a făcut cunoscut că nu-i va acorda audienţă dacă va vizita comunitatea metodistă din Roma, condiţie pe care Roosevelt nu a acceptat-o.

Nici măcar simpatia pentru împăratul Franz Joseph nu l-a făcut pe papa să fie la un pas de a rupe relaţiile diplomatice cu Austria din cauza guvernului de la Viena care ezita să suspende un profesor de Drept Canonic din Innsbruck, considerat ca fiind un simpatizant al tendinţelor moderniste. Aceasta încă o dată cât de mare poate fi intransigenţa lui Pius al X-lea în ceea ce priveşte interesele religioase.

Şi mai tulburătoare poate fi la prima vedere reacţia faţă de democraţia creştină care provenea dintr-un ambient popular şi care va fi intolerabil din cauza tendinţelor autonome faţă de ierarhie sau a acelor preoţi care au vrut să le dea o conotaţie politică.

Astfel a fost condamnată acţiunea populară condusă de Don Murri şi mai târziu cea din Franţa, Sillon. Aceasta era numele unui grup de studenţi care căutau o conciliere a credinţei creştine cu societatea condusă după principiile propuse în 1789. Condus de un tânăr carismatic parizian, Marc Sangnier şi graţie dinamismului său izvorât dintr-o caldă elocvenţă, Sillon a cunoscut un succes excepţional în Franţa. „Cruciada” pe care o predica, aminte de vechiul vis al lui Lamanais: încreştinarea democraţiei creştine cu ajutorul acţiunii laicilor plini de spirit apostolic care vor lupta în mod particular pentru a câştiga clasele populare ale Bisericii şi astfel de a o reconcilia pe aceasta din urmă cu Republica. Dar contrastul dintre impetuozitatea mesianică a lui Sangner şi preocuparea pe care o aveau unii dintre colaboratorii săi a făcut ca această acţiune să se alarmeze autoritatea ecleziastică şi care în cele din urmă se va sfârşi printr-o scrisoare de condamnare adresată episcopatului francez pe 25 august 1910.

Acestei condamnări i se adaugă şi cea din 29 februarie 1914 prin care se condamnau ideile expuse în revista Action francaise, ale lui Charles Maurras şi a doctrinei sale inspirate din pozitivismul ateu a lui Auguste Compte.

Un papă reformator. „A recapitula toate în Cristos” era motto-ul Papei Pius al X-lea. Această restaurare a societăţii creştine implica înainte de toate o apărare clară a drepturilor lui Cristos şi a Bisericii sale. Fără a se lăsa copleşit de rutina Oficiilor, procedând cu autoritate, a ajutat experţi aleşi din afara Curiei dar care împărtăşeau aceleaşi idei în munca de reînnoire religioasă. Astfel, el a realizat în cei 11 ani de pontificat, reforme aşteptate de mult timp, iar unele dintre acestea au fost văzute chiar de-a dreptul revoluţionare.

Remedii pentru viaţa religioasă a credincioşilor. Reforma euharistică a lui Pius al X-lea a fost cu siguranţă cea mai cunoscută. Inspirându-se din principii deja aplicate încă de când era episcop (împărtăşania copiilor şi împărtăşania frecventă a credincioşilor), el le-a aplicat pentru Biserica Universală, alături de unele tendinţe deja cunoscute în Italia.

Mai puţin cunoscută, dar în mod sigur considerabilă a fost opera sa de reformă liturgică: restructurarea breviarului din care a tăiat numeroase lucruri inutile, restituirea ciclului duminicilor înlocuit de ciclul sfinţilor, a restructurat missalul pentru a-i da o structură logică şi o prezentare logică, insistenţa asupra Sfintei Liturghii. A condus muzica sacră la tradiţia şi spiritul Bisericii Catolice.

Cu toate acestea, primul său obiectiv a fost acela de a intensifica viaţa sacramentală a credincioşilor, ca şi cea a rugăciunii. A fost atent ca poporul creştin să fie instruit în religia sa în mod cât mai sistematic şi cât mai simplu, atrăgând atenţia asupra importanţei excepţionale pe care o are catehismul.

Reînnoirea structurilor. Acest fost „paroh de ţară”- aşa cum îi plăcea să se definească – avea idei clare în ceea ce priveşte un apostolat rodnic.

Înainte de toate un cler la înălţimea propriei misiuni: un cler instruit, dar mai ales un cler pios şi zelos. Însuşi papa a sintetizat în mod integral Îndemn pentru cler, cu ocazia a 50 de ani de la hirotonirea preoţească, care expunea esenţa programului său şi care cu timpul va deveni Magna Charta în modelarea viitorilor preoţi.

Pentru a permite clerului o cât mai bună desfăşurare a misiunii încredinţate, papa credea indispensabil pentru toată ierarhia bisericească o înnoire a dreptului şi a instituţiilor ecleziastice care nu au mai fost regândite în mod sistematic de la Conciliul din Trento. Astfel, în redactarea Noului Drept Canonic a numit o comisie specială prezidată de un „om nou”, mosegnor Gasppari, muncă pe care papa o va armări îndeaproape până la moartea sa.

A reorganizat Curia Romană devenită destul de arhaică de la ultima revizuire a papei Sixt al V-lea,la sfârşitul secolului al XVI-lea, introducând mai multă claritate şi ordine pentru o mai bună eficienţă, la această adăugându-se şi înfiinţarea în 1909 a Actae Apoastolicae Sedis, ca organ oficial al curiei şi abolirea dreptului de veto în alegerea papei.

Un pionier al Acţiunii Catolice. Acest fost paroh ştia cât de eficace ar fi ajutorul pe care-l poate primi clerul din partea laicilor conştienţi de responsabilitatea lor creştină. Astfel prin Îndemn ferm din 11 august 1905, papa îndreaptă clerul şi credincioşi spre acest deziderat,corectând ceea ce el considera deviaţii ale Mişcării Catolice. Cu toate că pare un precursor al accentului pus pe importanţa laicilor, la fel de adevărat e şi faptul că papa s-a lăsat destul de conservator în modul concret în care poate fi considerată misiunea lor, văzând în ei doar o prelungire a acţiunii clerului. Această concepţie stric clericală a Acţiunii Catolice apare evident în enciclica Vehementer vos, în care papa apare atât ca un precursor, cât şi ca un tradiţionalist.

Ce îmi spune personajul. „Sărac m-am născut, sărac am trăit, şi ştiu că în sărăcie voi muri…”

Cred că aceste cuvinte lăsate în testament exprimă cel mai bine două calităţi: simplitatea şi generozitatea sa. Chiar dacă nu a fost la statura politică a predecesorului său, condamnând modernismul văzut ca un progres fără har, acest „fost paroh de ţară” a ştiut, datorită spiritului său practic şi dedicat misiunii sale de preot şi păstor, modest şi simplu, să nu scoată niciodată în evidenţă sfinţenia vieţii sale prin gesturi care să stârnească admiraţia. A reuşit să revitalizeze viaţa credincioşilor ştiind să propună lumii care începea să se îndoiască de vechile valori o Biserică vie, puternică consacrată lui Isus din Preasfânta Euharistie şi Presfintei sale Inimi. Experienţa sa a ştiu să dea poporului lui Dumnezeu preoţi devotaţi misiunii lor şi prin colaborarea activă a credincioşilor un ajutor constant păstorilor. Dumnezeu are sfinţi săi în orice timp şi ştie să-şi facă simţită prezenţa prin intermediul lor.



Ce mai importante enciclice şi decrete



Enciclica Ad diem illum, 2 februarie 1904 –cu ocazia a 50 de ani de la definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri.

Decretul Sacra tridentina Syinodus, 16 (20) decembrie 1905 – vârsta necesară pentru prima Sfântă Împărtăşanie şi recomandarea Împărtăşaniei zilnice în seminarii, colegii şi comunităţi religioase.

Enciclica Vehementer nos, 12 februarie 1906 – ca reacţie a legii de separare a Statului de Biserică.

Decretul Sfântului Oficiu Lamentabili, din 3 iulie 1907 – document doctrinar în care este condamnat aşa-zisul Modernism şi simpatizanţi ai acestui curent precum: Alfred Loisy, George Tyrrel, Eduard le Roy, Ernest Dimmet, Albelt Houtin.

Decretul Pascendi domici gregis, din 8 septembrie 1907- o capodoperă a ştiinţei teologice în care sunt condamnate erorile Modernismului.

Decretul Quam singulari, din 8 august 1910 – admiterea copiilor ajunşi la vârsta priceperii (în jurul vârstei de 7 ani) la Prima Sfântă împărtaşanie.

BIBLIOGRAFIE

BILHAMEYER K., TUECHLE H., Storia delle Chiesa, vol. IV, Epoca Moderna, ediţie italiană sub îngrijirea lui I., ROGER, Morcelliana, Brescia 1990.

CACCIAVILLANI I., I papi veneti, Corbo e fiore editori, Venezia 1999.

DESINGER H., Enchirdion Symbolorum difionum et declarationum de rebus fidei et morum, ediţie bilingvă, sub îngrijirea lui P. HÜNERMAN, Dehoniane, Bologna 1995.

FLICHE A., MARTIN V., Storia delle Chiesa, vol. XXII/1, La Chiesa e la Societa industriale, sub îngrijire lui E. GUERRIERO, A. ZAMBARBIERI, Paoline, Milano 1990.

HERTLING L., Istoria Bisericii, trad. Pr. E. DUMEA, Ars Longa, Iaşi 1998.

HÜNERMAN W., Flacără vie. O biografie a sfântului papă Pius al X-lea, Sapienţia, Iaşi 2003.

JEDIN H., Storia della Chiesa, vol. IX, Jaka Book, Milano 1973.

KELLY S. N.D., Vite dei papi. Le biografie degli uomini che guidano 2000 ani di storia della Chiesa, Piemme 1989.

PEPE E., Martiri şi sfinţi din calendarul roman, trad. I. BIŞOG, Sapienţia, Iaşi 2007.

Un comentariu:

  1. Buna
    Numele meu este Iacob Constantin si va scriu pentru a va propune sa facem un schimb de linkuri - 3 way link exchange - in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe http://iasi-lantul-amintirilor.blogspot.com/ iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Anunturi Iasi (fara diacritice).
    Daca doriti sa facem schimbul doresc sa-mi spuneti titlul linkului dumneavoastra.
    Va doresc toate cele bune.

    RăspundețiȘtergere

Părerea ta: