marți, 13 decembrie 2011

Leonardo Da Vinci - Cina cea de taină


1. Despre viaţa lui Leonardo Da Vinci

Ştim că innegalabilul Leonardo da Vinci (1452-1519), artist florentin, este recunoscut ca pictor celebru, arhitect, inginer, sculptor şi om de ştiinţă. Profunda lui dragoste pentru cunoştinţă şi cercetare a fost cheia încercărilor sale artistice şi ştiinţifice. Inovaţiile sale în domeniul picturii au influenţat cursul artei italiene pentru mai mult de un secol după moartea sa. Deşi Leonardo a creat un număr mic de picturi, dintre care multe au rămas neterminate, a fost totuşi un artist inventiv şi influent. În primii ani ai vieţii, stilul său s-a apropiat de acela al lui Verracchio, dar s-a îndepărtat treptat de stilul rigid al învăţătorului său. Deoarece nici un proiect al lui Leonardo nu a fost completat, apropierea lui către arta tridimensională poate fi judecată doar din desenele sale. În desenele sale arhitecturale, el demonstrează talentul său în lucrul cu formele masive.
El a trăit la sfârşitul unei dintre cele mai importante epoci din istoria artelor: „Renaşterea italiană”. Da Vinci a fost recunoscut chiar şi în timpul vieţii sale ca o fiinţă excepţională – un geniu printre genii. Doar doi dintre contemporanii săi, Michelangelo şi Rafaelo, rivalizau cu reputaţia sa. Perioadei scurte cuprinsă între 1500-1527 în care toţi trei au lucrat este cunoscută ca Renaşterea târzie.

Îl admirăm nu doar pentru picturile sale, ci şi pentru realizările în domeniul ştiinţei, matematicii, anatomiei, construcţiilor militare şi invenţiilor. Notiţele sale sunt printre cele mai extraordinare manuscrise, pline de adnotări şi desene minunate. Ele sunt scrise invers - devenind lizibile doar când sunt privite în oglindă - fie pentru că Leonardo era secretos din fire, fie din cauză că, la fel ca multor alţi stângaci, acest mod de lucru îi era mai confortabil.
Despre marele Leonardo Da Vinci – „omul Cinei”, mereu în antiteză cu Michelangelo, „omul Judecăţii”, s-au formulat diferite ipoteze şi teorii mai mult sau mai puţin adevărate, ceea ce a împins discuţiile contradictorii pe un alt făgaş decât cel al cercetării istorice propriu-zise. Sfidând regulile elementare ale bunului simţ, teoriile au alunecat încet dar sigur către supoziţii total anticreştine, una dintre acestea fiind dezvoltată de Dan Brown în romanul său „Codul Da Vinci”, al cărui subiect foarte incitant, se cere a fi lămurit cititorilor, punând la îndoială „adevărurile” şi prezentând realităţile trecute într-o lumină nouă, pe baza credibilităţii faptelor istorice. Însorita Italie, o realitate politică a Evului Mediu, avea să-şi cucerească proprii cuceritori prin cultură, întocmai cum grecii antici au făcut cu “barbarii” romani.
Unele oraşe-cetăţi italiene, renumite în lupta de emancipare de sub stăpânirea străină, precum Florenţa, Milano şi regiunile adiacente, s-au remarcat în epocă prin înflorirea artelor frumoase sub patronajul direct al unor principi care au lăsat războaiele pentru a-şi dedica timpul preocupărilor artistice. La curtea lor îşi vor găsi refugiul maeştrii renaşterii. Viaţa marelui Da Vinci se regăseşte în contextul epocii de înflorire spirituală, de renaştere culturală a Italiei. „Omul nou” - conceptul care a caracterizat secolul său, a fost dezvoltat de Leonardo în nemuritoare opere artistice şi în studii inedite din toate domeniile: mecanică, optică, anatomie, geologie, inventică, prefigurând astfel studiile ştiinţifice aprofundate din veacurile XIX–XX.
Este posibil oare ca el să fi codificat anumite aspecte prea novatoare pentru contemporani? Punem la îndoială acest aspect, deoarece dacă Leonardo a fost un geniu al timpului său, ca om în viaţa de zi cu zi el era foarte modest. Deşi a trăit printre oamenii de seama ai epocii, curtat fiind inclusiv de popularul Francisc I, regele Franţei, Da Vinci a rămas preocupat de tainele naturii şi fascinat de frumuseţea acesteia, pe care a transpus-o în capodoperele sale lăsate posterităţii.

2. Opera „Cina cea de Taină”
„Cina cea de Taină” este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci realizată pentru patronul său, ducele Lodovico Sforza din Milano. Ca una din cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor, aceasta se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane "Santa Maria delle Grazie" din Milano, pe peretele din fund al refectoriului mănăstirii. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în „tempera” şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1495 şi 1498. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Isus Cristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan, redând reacţiile diferite ale apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Leonardo, mereu cu un pas înaintea celorlalţi inventatori, a încercat sa folosească noi materiale pentru "Cina cea de Taina". Procedeul este însă nerezistent şi cu timpul a început să se desprindă de perete, datorită umezelii provenite de la bucătăria situată în imediata apropiere a sălii de mese. Lucrările ulterioare de restaurare, ultimele începute în 1977, au reuşit să reducă într-o oarecare măsură alterările suferite. Cu acest prilej a ieşit la iveală ”albastrul leonardesc” (de ex. la mâneca apostolului Bartolomeu), cu luminozitatea lui neegalată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Isus. Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînnoit pigmentul, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură şi readucând la vedere aspecte dotate de o luminozitate şi prospeţime neaşteptate. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte, dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. Lui Leonardo i-au trebuit trei ani să termine această pictură imensă (peste patru metri pe opt) care se dovedeşte a fi o capodoperă a compoziţiei. Apostolii, aşezaţi pe o latură a mesei, sunt adunaţi în grupuri de câte trei şi plasaţi simetric de ambele părţi ale lui Isus. Printre ei se afla şi Iuda, o decizie destul de îndrăzneaţă pentru acea epocă. Cu uşurinţă se poate citi pe chipurile lor mirarea, furia, resemnarea, neîncrederea, tristeţea. Toţi sunt evident revoltaţi. Toţi cu excepţia lui Iuda care stă nemişcat, singur ca şi cum nu ar fi prezent. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Această lucrare este remarcabilă în primul rând pentru că toţi apostolii exprima atitudini emoţionale clare si foarte umane. Cina cea de Taina, ca subiect, mai fusese pictata. Dar in versiunea lui Leonardo, pentru prima data, personajele erau reprezentate ca oameni reali in atitudini normale. Fiecare element singular al lucrării atrage atenţia asupra centrului compoziţiei - chipul lui Cristos. Isus este calm si priveşte dincolo de agitaţia inutila, iar Iuda are faţa în umbră şi ţine în mână ceea ce ar putea fi o pungă cu bani.
Compoziţional, „Cina cea de Taină” a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Rolul secundar al culorii la Leonardo îşi găseşte explicaţia în formaţia sa toscană în care avea întâietate realizarea reliefului ca obiectiv pictural.
Există două copii în mărime naturală a „Cinei” lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).
„Cina cea de taină” este pictura de cele mai mari dimensiuni a lui Leonardo şi unica sa frescă care încă se mai păstrează. Ea acoperă şi în prezent peretele sălii de mese a mănăstirii „Santa Maria delle Grazie”. Această temă era predilectă pentru astfel de încăperi, însă Leonardo o abordează într-un mod cu totul original. El surprinde momentul extrem de dramatic în care Cristos le spune apostolilor că unul dintre ei îl va trăda. Multitudinea de reacţii ale personajelor este înfăţişată sugestiv dar subtil. Sfântul Iacob (al cincilea din dreapta), îşi deschide braţele, într-un gest de surprindere. Lângă el, Sfântul Filip îşi declară dragostea pentru Isus şi nevinovăţia sa, încleştându-şi mâinile la piept.
Sfântul Petru (al cincilea din stânga) se avântă înainte, iar imediat în faţa lui, Iuda se trage înapoi, cu un gest vinovat. La capătul din dreapta al mesei, de la stânga la dreapta, Sfântul Matei, Sfântul Iuda Tadeu şi Sfântul Simon gesticulează vehement, exprimându-şi agitaţia şi îndoiala. Cristos îşi întinde braţele într-un gest de resemnare calmă, reprezentând punctul plin de linişte şi echilibru în jurul căruia se dezlănţuie atâtea reacţii. Deşi încercările de restaurare a picturii nu mai fac din aceasta un fapt original, totuşi lucrarea impresionează şi astăzi prin vigoarea şi măreţia pe care le insuflă.

3. „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown
Celebra frescă „Cina cea de Taină”, pictata acum 500 de ani de artistul florentin Leonardo da Vinci, a stârnit, prin intermediul romanului Codul lui Da Vinci, de Dan Brown, o aprigă dispută. Ea este legată de un personaj misterios pictat în dreapta lui Isus. Este acesta feciorelnicul apostol Ioan, aşa cum s-a crezut pană acum sau este Maria Magdalena, nimeni alta decât soţia lui Isus şi prima dintre apostolii săi ?! Un înalt prelat de la Vatican, cardinalul Tarcisio Bertone, se opune categoric acestei cărţi: Nu citiţi şi nu cumpăraţi „Codul lui Da Vinci”. Romanul Codul lui Da Vinci, care are în centru conspiraţia Bisericii de a ascunde faptul că Isus a avut un copil cu Maria Magdalena, s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare. A fost deja interzis în Liban, la cererea episcopilor creştini din aceasta ţară. Specialişti în artă şi istorici, întruniţi la Vinci, localitatea natala a lui Leonardo, au încercat să demonstreze că aceasta ipoteză, care ar fi fost cunoscut şi celebrului pictor florentin, este fantezistă. Monsenior Pinheiro recomandă prudenţă: „Nu ştiu dacă oamenii sunt capabili să distingă elementele de ficţiune de cele reale. Este important ca tinerii să fie informaţi, pentru a putea face diferenţa între ficţiune şi realitate, dar nu consider necesară interzicerea lecturii romanului”.
Brown aduce pe scenă controverse străvechi, de la începuturile creştinismului, cu privire la natura Om - Dumnezeu a lui Isus, inclusiv ipoteza că acesta a fost însurat cu Maria Magdalena şi ar fi avut un copil. Mai mult decât atât, pe ea ar fi lăsat-o garant al Noului Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, ea fiind cel mai iubit apostol al lui Isus.
Unii apostoli, in special Petru, n-ar fi fost de acord cu această alegere, anunţată de Isus la Cina cea de Taină. De atunci s-ar fi fabricat povestea că Maria Magdalena ar fi fost prostituată, ulterior femeile fiind chiar excluse din actul preoţiei. Autorul se referă şi la teoria conspiraţiei privind lupta dintre misterioasa frăţie Prioria Sionului - care-i protejează pe urmaşii lui Isus - şi Vatican - care vrea să ascundă adevărul. Secretul ar fi fost dezvăluit de Leonardo da Vinci în fresca „Cina cea de Taină”.
Se poate descoperi o notă discordantă cu scena descrisă în Evanghelie. În Sfânta Evanghelie este descrisă o ultimă întâlnire în vederea unei despărţiri definitive. E o scenă tristă, încărcată de semnificaţii. Apar doar pâinea şi un pahar de vin pentru ritual, precum şi un lighean pentru ritualul spălării picioarelor. Se poate observa că la masă sunt 13 persoane: cei unsprezece apostoli rămaşi, Isus şi o femeie. Genialul inventator (peste 5000 de invenţii) a avut mult de suferit de pe urma persecuţiilor religioase din acea perioadă, a fost somat de inchiziţie să îşi retracteze toate "ereziile", ceea ce a şi făcut. Dar răzbunarea a fost pe măsură. A reuşit să deseneze pe cupola unei biserici „Cina cea de taină” şi nimeni nu a realizat că de fapt e o bătaie de joc.
Cert este că mulţi nu înţeleg adevărata semnificaţie a tabloului. Viziunea biblică a lui Dan Brown nu ţine cont de specialiştii creştini în Sfânta Scriptură, adoptând o viziune despre Scriptura care provine, probabil, din sfera masonică. Este adevărat că Maria Magdalena a avut un rol foarte important în Biserica creştină primară, ca martoră a învierii. Restul sunt speculaţii bazate pe faptul că în Evangheliile canonice nu există informaţia certă că Isus nu a fost căsătorit. Brown invoca drept argument Evangheliile apocrife, care sunt tardive si nu prezintă fiabilitate din punct de vedere istoric. Creştinii catolici sunt ofensaţi de afirmaţii ca cele prezentate de Dan Brown.
Este demn de amintit faptul că în anul 1080, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!”, artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă.


luni, 12 decembrie 2011

Povestea unei femei care s-a intors din cealalta viata

Noi marturisiri cutremuratoare

Eram atee şi Îl huleam groaznic şi deseori pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine şi preacurvie, însă Preamilostivul Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.

În anul 1962 m-am înbolnăvit grav de cancer şi am stat bolnavă 3 ani. Nu stăteam întinsă lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi vindecare. În ultimele 6 luni slăbisem de tot, încât nici apă numai puteam să beau. Îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la spital şi, pentru ca eram foarte energică, au chemat un profesor de la Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi medici şi eu, cu frică şi groază ,priveam ce mi se întâmpla. Întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văzui că stau în picioare şi totodată mă văzui pe masa de operaţie. Îmi scoseseră afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic numai era sănătos. Atunci medicii au zis : Aceasta femeie nu mai avea cu ce să trăiască.

Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: "Cum şi de unde suntem două? Stau în picioare şi totodata sunt întinsă pe masă! "Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au spus că trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, si l-au transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam cu nedumerire de ce suntem două. Acolo m-au lăsat întinsă, dezbracată, acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că venise fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea 6 ani şi îl chema Andruşka [Andrei. A început să plângă şi să zică :"Mamă ,mamă, de ce-ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici tată şi acum ai murit şi tu !".

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort. Vedea de asemenea,că şi fratele meu plângea.

După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ îl părăsisem pentru că credea în Dumnezeu. Începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin desfrânare. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. sora mea nu lăsa nimic şi, mai mult, a început să o certe pe soacră, spunând: "Acest copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă". După aceea au ieşit şi au închis casa. Sora mea a luat cu ea un sac plin de lucruri. În vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu diavoli care jucau şi se bucurau.

Deodată m-am aflat în vazduh şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că cineva mă ţine şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă aflam deasupra oraşului Barnaul.Apoi am văzut că oraşul pierise. S-a făcut întuneric. După aceea a început din nou să apară lumină şi în final s-a făcut lumină deplină, aşa de puternică, încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate.

Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi, dar n-am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta am văzut iarba verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ atunci de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce loc este acesta fără oameni şi cine trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată în veşminte împărăteşti, pe sub care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub paşii ei. Alături de ea mergea un tânar care îi ajungea pâna la umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i e mila de el şi nu-l ascultă.(Însemnare: Se pare că acest tânar era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De asemenea apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi sufletele noastre dar noi nu pricepem asta. După cum se vede rugâciunile lor nu vor fi ascultate dacă moartea ne găseşte în păcate şi nepocaiţi.)

Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei a început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva. Aceia ia răspuns dar nu am putut înţelege.Când s-au apropiat de mine voiam să-i întreb: "Unde mă aflu"?. În clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat privirea spre cer şi a zis:
Doamne unde va merge aceasta în starea în care se găseşte?. Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că murisem că sufletul meu se află în cer şi că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început să plâng şi sâ mă îndurerez, şi am auzit o voce care a spus:Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei.

O altă voce a zis :M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi mizerabilă. Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său.
Arătaţi-i locul pe care îl merita!"

Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine şerpi de foc înfiorători cu limbi lungi care vărsau flăcări şi alte murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi ca degetul, cu cozi care se terminau în ace şi spini. Aceştia mi-au intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, pe mâini, peste tot, şi în felul acesta mă chinuiam, iar eu ţipam cu glas de fiară sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început să se roage la Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns:Tu n-ai vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copii în pântece şi, mai mult, le spuneai oamenlior: "Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt de prisos!. "Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru Mine toate au rostul lor".

Către Mine Domnul a zis: Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără Dumnezeu, vei trăi şi aici!"

Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut, a pierit şi durearea îngrozitoare şi, pe neaşteptate am văzut biserica din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbracat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a întrebat:
- Cine este acesta?
- Preotul nostru.
- Tu ziceai că e pomanagiu dar el e păstor adevărat. Află că chiar dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. şi mai află şi alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu te voi ierta.!

Atunci am început să mă rog :
- Doamne întoarce-mă pe pământ am un copil mic.

Domnul a răspuns:
- Ştiu că ai un fiu şi îmi pare rău pentru el.
- Îmi pare rău pentru el, am repetat eu.

Atunci acela a răspuns:
- Mie îmi pare rău pentru voi toţi, de trei ori îmi pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din somnul păcatului să vă pocăiţi şi să vă reveniţi.

Aici a apărut Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am numit-o "femeie", şi am îndrăznit să o întreb:
- Aici la voi există rai?

Drept răspuns, după aceste vorbe m-am aflat iar în iad. Acum era mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau păcatele strigând: "Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ". Au început să-mi citească păcatele: toate erau scrise cu litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din gură le ieşeau limbi de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu limbi de foc. În jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor oameni.

Când focul s-a înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau chipuri înfioratoare: erau schilodite cu gâturile întinse şi ochii scoşi: mă întrebau dacă sunt "tovarăşă" a lor [pare ca erau comuniste] şi dacă voi trăi împreună cu ele. "La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau, când eram pe pământ, nu am vrut să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam şi săvârşeam toate relele păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers la biserică, s-au rugat la Dumnezeu i-au miluit pe săraci şi i-au ajutat pe cei ce se găseau în nevoi sunt acolo sus". [adică în rai cuvânt pe care cei de aici nici nu vroiau să-l rostească]

Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu aici în iad de o viaţă întreagă, iar acestea îmi spuneau că voi trăi împreună cu ei o veşnicie.

După aceea a apărut din nou Preasfânta Născatoare de Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore milă:
"Împărăteasă Cerească nu ne lăsa aici"; sau ziceau: Ardem, Născătoare de Dumnezeu şi nu există picătură de apă"

Ea plângea şi spunea printre lacrimi: Cât aţi trăit pe pământ n-aţi vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit de păcate înaintea Fiului meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu vă pot ajuta, nu pot trece peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui Său. Îi ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică".

Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice: "Născătoare de Dumnezeu,nu ne lăsa!"

S-a făcut iarăşi întuneric şi eu mă aflam pe aceeaşi lespede. Încrucişându-şi mâinile la piept Maica Domnului, şi-a înălţat privirea către cer şi a început să se roage zicând:"Ce să fac cu această femeie, unde să o aşez?" O voce a răspuns:"Întoarce-o pe pământ prin părul ei!"

Atunci Preacurata Fecioara a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşa dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. după aceea s-a întors ţinând în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu mi-a dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar spunând ca a doisprezecea trăsura nu are podea. Mi-erea frică să stau în ea dar Maica Domnului m-a împins şi m-a trimis pe pământ.

După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era ora unu şi jumătate dupî amiază. După lumină aceea toate mi se păreau urâte pe pământ.Atunci i-am zis sufletului meu: "intra în trup!". Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde se păstrează cadavrele. Acesta era închis, dar eu am intrat înăuntru fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin într-o parte, iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic. În clipa aceea au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina m-au văzut ghemuita, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se încălzească creierul. Pe tot trupul meu existau 8 tăieturi [făcuseră practică pe trupul meu], trei pe piept şi restul pe burtă. După două ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia dupa 12 zile am putut vorbi.

A doisprezecea zi dimineaţa mi-au adus micul dejun, pâine prăjită cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru [era zi de post]. Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: "Staţi să vă spun ce a văzut sufletul meu, Cine nu posteşte în zilele de post va mânca bucate împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post nu voi mânca de dulce".

Mediciii de uimire când se înroşeau când păleau, iar pacienţii mă ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am spus că nu mă mai doare nimic.Atunci a început să vină la mine multă lume şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a apucat să-i izgonească şi pe mine m-au mutat în alt spital. M-am însănătoşit complet şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis burta, au zis:
- De ce au operat un om complet sănătos?

Eu i-am intrebat:
- De ce boală sufăr?

Ei mi-au răspuns:
- Intestinele şi stomacul sunt curate ca ale unui copil.

Au venit şi medicii care m-au operat prima dată şi când s-au apropiat au spus:
- Unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de cancer şi acum e complet sănătoasă.

Le-am răspuns:
- Dumnezeu şi-a arătat mila Lui către mine păcătoasa, ca să mai trăiesc şi să mărturisesc şi celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea; voi spune asta la toţi până voi muri.

Apoi i-am zis medicului:
-Aţi văzut că v-aţi înşelat?
-Nimic nu era sănătos în tine, a răspuns el.
-Ce credeţi acum? l-am intrebat eu.
-Te-a renăscut Atotputernicul.

Atunci i-am zis:
-Dacă credeţi în Acesta, faceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!

Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:
-Faceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!

După aceea am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul pe care mai înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa, pentru că până atunci în ea împărăţise păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura.

În ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârsta de 40 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte. Merg regulat la biserica şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au petrecut, câte am văzut şi câte am auzit.Cu ajutorul lui Dumnezeu îi primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.

Slăvit să fie Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică.

Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin

Susrsa:
http://pelerinortodox.blogspot.com/2011/02/povestea-unei-femei-care-s-intors-din.html?mid=54

duminică, 4 decembrie 2011

Rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi

Doamne, fa din mine
un instrument
al împacarii între oameni:
Unde este ura ,
eu sa aduc iubire,
Unde este vina ,
eu sa aduc iertare,
Unde este dezbinare,
eu sa aduc unire,
Unde-i ratacire,
eu sa aduc adevarul,
Unde-i îndoiala,
eu sa aduc credinta,
Unde-i disperare,
eu sa aduc speranta,
Unde-i întuneric,
eu sa aduc lumina,
Unde-i suferinta,
eu sa aduc bucurie.
Doamne,
ajuta-ma ca mai curând
eu sa mangai pe altii
decît sa fiu mangaiat,
Ca eu sa-i înteleg pe altii
decît eu sa fiu înteles,
Ca eu sa iubesc pe altii
decît eu sa fiu iubit.
Caci cînd ma uit pe mine
însumi atunci ma gasesc,
Cînd iert atunci gasesc iertare,
Cînd mor pentru mine,
atunci înviu la viata de veci.
Amin.

Ştiinţa vs. Dumnezeu

“Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…
Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.
Esti crestin, nu-i asa, fiule?
Da, dle, spune studentul.
Deci crezi in Dumnezeu?
Cu siguranta.
Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun.
E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?
Da.
Tu esti bun sau rau?
Biblia spune ca sunt rau.
Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?
Da, dle. As incerca.
Deci esti bun.
N-as spune asta.
Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…
Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?
Studentul tace.
Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
Pai…, da, spune studentul.
Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta intrebare “Nu”.
De unde vine Satana?
Studentul ezita. De la Dumnezeu.
Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
Da, dle.
Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
Da.
Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.
Din nou, studentul nu raspunde.
Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?
Studentul se foieste jenat.
Da.
Deci cine le-a creat?
Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.
Da, dle profesor, cred.
Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am vazut.
Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?
Nu, dle, nu L-am auzit.
L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
Nu, dle, ma tem ca nu.
Si totusi crezi in el?
Da.
Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?
Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.
Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.
Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.
Dle profesor, exista caldura?
Da.
Si exista frig?
Da, fiule, exista si frig.
Nu, dle, nu exista.
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.
Studentul incepe sa explice.
‘Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperaturi mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.
Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.
Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.
Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?
Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?
Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.
Ce vrei sa demonstrezi, tinere?
Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?
Poti explica in ce fel?
Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?
Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.
Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.
Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?
Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.
Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….
Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?
Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.
Profesorul s-a asezat.

PS: Studentul era Albert Einstein.”

Optimist peste măsură

Antrenându-te sistematic să razi cu inima, câteva secunde în fiecare zi, iţi constitui înăuntrul tău un fond de fericire care te face mai puternic şi mai fericit.


Este o chestiune de antrenament, de autodisciplină.

Ţi se va părea poate incredibil, dar eu experimentez procedeul de mult.

Eu sunt drogat cu optimism, cu forţă.

Cu timpul, în tine se formează rezerva nesecată de soluţii, pe care le vei folosi, în funcţie de situaţiile pe care le trăieşti. Dacă momentul este pozitiv, favorabil, fondul de optimism pe care ţi l-ai creat, bucurându-ti inima râzând, te va face să trăieşti cu intensitate orice eveniment, te va umple de bogăţie spirituală, de forţă psihologică.

De exemplu, cei cu inima veselă, puţini dependenţi de negativitate, puţin interesaţi să obţină scopuri exterioare, rareori se plictisesc.

Când însă trăiesc situaţii dificile, problematice, dureroase, fondul de optimism le indică acele căi alternative de depăşire a negativităţii, prezent în astfel de situaţii.

Drogaţii cu optimism nu programează, nu planifică. Ştiu că, puşi în faţa unor situaţii de dificultate reală, vor găsi întotdeauna soluţii alternative. Şi nu numai. Plasaţi astfel încât să răstoarne situaţiile, dându-le sens urmărindu-şi propriul drum în viaţă, au ieşit întăriţi din aceste experienţe dramatice, revigoraţi, îmbogăţiţi. Mai mult, unii reuşesc să folosească greutăţile pe care le întâlnesc sau capcanele care li se întind pentru a-şi împlini visele pe care le păstrează de mult in inima lor puternică şi veselă.

Cei cu inima puternică ştiu să aştepte. Pentru a ţi-i arăta mai bine cum înfruntă viaţa îţi spun că sunt decişi dar deschişi. Au o mare capacitate de a asculta. Au o intuiţie care izvorăşte din inima lor pură. Au simţul timpului. Nu merg aproape niciodată în afara timpului, ştiu când să atace şi când să se retragă, dar nu renunţă niciodată.

Nu le e frica de duşmani. Dimpotrivă, ştiu să exploateze energia răutăţii acestora, pentru a creşte în bunătate şi înţelepciune. În general, pierd bătăliile, dar câştigă războaiele.

Sunt aristocraţii inimii.

Trec dincolo de răutăţi, de calomnii, fiindcă ştiu că efectul provocat se va întoarce înapoi, ca un bumerang, lovindu-i pe cei care l-au lansat, şi într-un mod teribil! Sunt atât de puternici şi de veseli încât nu se răzbună, nu urăsc, fiindcă ştiu că răzbunarea însăşi va cădea din nou asupra lor, fiindcă ştiu că ura va distruge pe acela ce o întreţine. Sunt experţi în aceste aspecte negative. după cum sunt experţi în cele pozitive. Au o privire largă, deoarece ştiu să privească lumea şi oamenii cu ochi de copil, fără amărăciune, dar cu atenţie şi curiozitate extreme. Sunt entuziasmaţi, pasionaţi şi se cufundă cu hotărâre în marele şi misteriosul fluviu al vieţii .

Sunt umili fiindcă sunt puternici. Nu se tem să-şi arate propriile slăbiciuni, deoarece şi le cunosc bine şi au reuşit să şi le facă prietene.

Nu se lasă niciodată înşelaţi de aparenţe.

Nici nu se lasă impresionaţi.

Ei luptă mereu.



„Să râdem cu inima” (Valerio Albisetti)