marți, 13 decembrie 2011

Leonardo Da Vinci - Cina cea de taină


1. Despre viaţa lui Leonardo Da Vinci

Ştim că innegalabilul Leonardo da Vinci (1452-1519), artist florentin, este recunoscut ca pictor celebru, arhitect, inginer, sculptor şi om de ştiinţă. Profunda lui dragoste pentru cunoştinţă şi cercetare a fost cheia încercărilor sale artistice şi ştiinţifice. Inovaţiile sale în domeniul picturii au influenţat cursul artei italiene pentru mai mult de un secol după moartea sa. Deşi Leonardo a creat un număr mic de picturi, dintre care multe au rămas neterminate, a fost totuşi un artist inventiv şi influent. În primii ani ai vieţii, stilul său s-a apropiat de acela al lui Verracchio, dar s-a îndepărtat treptat de stilul rigid al învăţătorului său. Deoarece nici un proiect al lui Leonardo nu a fost completat, apropierea lui către arta tridimensională poate fi judecată doar din desenele sale. În desenele sale arhitecturale, el demonstrează talentul său în lucrul cu formele masive.
El a trăit la sfârşitul unei dintre cele mai importante epoci din istoria artelor: „Renaşterea italiană”. Da Vinci a fost recunoscut chiar şi în timpul vieţii sale ca o fiinţă excepţională – un geniu printre genii. Doar doi dintre contemporanii săi, Michelangelo şi Rafaelo, rivalizau cu reputaţia sa. Perioadei scurte cuprinsă între 1500-1527 în care toţi trei au lucrat este cunoscută ca Renaşterea târzie.

Îl admirăm nu doar pentru picturile sale, ci şi pentru realizările în domeniul ştiinţei, matematicii, anatomiei, construcţiilor militare şi invenţiilor. Notiţele sale sunt printre cele mai extraordinare manuscrise, pline de adnotări şi desene minunate. Ele sunt scrise invers - devenind lizibile doar când sunt privite în oglindă - fie pentru că Leonardo era secretos din fire, fie din cauză că, la fel ca multor alţi stângaci, acest mod de lucru îi era mai confortabil.
Despre marele Leonardo Da Vinci – „omul Cinei”, mereu în antiteză cu Michelangelo, „omul Judecăţii”, s-au formulat diferite ipoteze şi teorii mai mult sau mai puţin adevărate, ceea ce a împins discuţiile contradictorii pe un alt făgaş decât cel al cercetării istorice propriu-zise. Sfidând regulile elementare ale bunului simţ, teoriile au alunecat încet dar sigur către supoziţii total anticreştine, una dintre acestea fiind dezvoltată de Dan Brown în romanul său „Codul Da Vinci”, al cărui subiect foarte incitant, se cere a fi lămurit cititorilor, punând la îndoială „adevărurile” şi prezentând realităţile trecute într-o lumină nouă, pe baza credibilităţii faptelor istorice. Însorita Italie, o realitate politică a Evului Mediu, avea să-şi cucerească proprii cuceritori prin cultură, întocmai cum grecii antici au făcut cu “barbarii” romani.
Unele oraşe-cetăţi italiene, renumite în lupta de emancipare de sub stăpânirea străină, precum Florenţa, Milano şi regiunile adiacente, s-au remarcat în epocă prin înflorirea artelor frumoase sub patronajul direct al unor principi care au lăsat războaiele pentru a-şi dedica timpul preocupărilor artistice. La curtea lor îşi vor găsi refugiul maeştrii renaşterii. Viaţa marelui Da Vinci se regăseşte în contextul epocii de înflorire spirituală, de renaştere culturală a Italiei. „Omul nou” - conceptul care a caracterizat secolul său, a fost dezvoltat de Leonardo în nemuritoare opere artistice şi în studii inedite din toate domeniile: mecanică, optică, anatomie, geologie, inventică, prefigurând astfel studiile ştiinţifice aprofundate din veacurile XIX–XX.
Este posibil oare ca el să fi codificat anumite aspecte prea novatoare pentru contemporani? Punem la îndoială acest aspect, deoarece dacă Leonardo a fost un geniu al timpului său, ca om în viaţa de zi cu zi el era foarte modest. Deşi a trăit printre oamenii de seama ai epocii, curtat fiind inclusiv de popularul Francisc I, regele Franţei, Da Vinci a rămas preocupat de tainele naturii şi fascinat de frumuseţea acesteia, pe care a transpus-o în capodoperele sale lăsate posterităţii.

2. Opera „Cina cea de Taină”
„Cina cea de Taină” este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci realizată pentru patronul său, ducele Lodovico Sforza din Milano. Ca una din cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor, aceasta se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane "Santa Maria delle Grazie" din Milano, pe peretele din fund al refectoriului mănăstirii. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în „tempera” şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1495 şi 1498. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Isus Cristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan, redând reacţiile diferite ale apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Leonardo, mereu cu un pas înaintea celorlalţi inventatori, a încercat sa folosească noi materiale pentru "Cina cea de Taina". Procedeul este însă nerezistent şi cu timpul a început să se desprindă de perete, datorită umezelii provenite de la bucătăria situată în imediata apropiere a sălii de mese. Lucrările ulterioare de restaurare, ultimele începute în 1977, au reuşit să reducă într-o oarecare măsură alterările suferite. Cu acest prilej a ieşit la iveală ”albastrul leonardesc” (de ex. la mâneca apostolului Bartolomeu), cu luminozitatea lui neegalată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Isus. Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînnoit pigmentul, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură şi readucând la vedere aspecte dotate de o luminozitate şi prospeţime neaşteptate. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte, dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. Lui Leonardo i-au trebuit trei ani să termine această pictură imensă (peste patru metri pe opt) care se dovedeşte a fi o capodoperă a compoziţiei. Apostolii, aşezaţi pe o latură a mesei, sunt adunaţi în grupuri de câte trei şi plasaţi simetric de ambele părţi ale lui Isus. Printre ei se afla şi Iuda, o decizie destul de îndrăzneaţă pentru acea epocă. Cu uşurinţă se poate citi pe chipurile lor mirarea, furia, resemnarea, neîncrederea, tristeţea. Toţi sunt evident revoltaţi. Toţi cu excepţia lui Iuda care stă nemişcat, singur ca şi cum nu ar fi prezent. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Această lucrare este remarcabilă în primul rând pentru că toţi apostolii exprima atitudini emoţionale clare si foarte umane. Cina cea de Taina, ca subiect, mai fusese pictata. Dar in versiunea lui Leonardo, pentru prima data, personajele erau reprezentate ca oameni reali in atitudini normale. Fiecare element singular al lucrării atrage atenţia asupra centrului compoziţiei - chipul lui Cristos. Isus este calm si priveşte dincolo de agitaţia inutila, iar Iuda are faţa în umbră şi ţine în mână ceea ce ar putea fi o pungă cu bani.
Compoziţional, „Cina cea de Taină” a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Rolul secundar al culorii la Leonardo îşi găseşte explicaţia în formaţia sa toscană în care avea întâietate realizarea reliefului ca obiectiv pictural.
Există două copii în mărime naturală a „Cinei” lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).
„Cina cea de taină” este pictura de cele mai mari dimensiuni a lui Leonardo şi unica sa frescă care încă se mai păstrează. Ea acoperă şi în prezent peretele sălii de mese a mănăstirii „Santa Maria delle Grazie”. Această temă era predilectă pentru astfel de încăperi, însă Leonardo o abordează într-un mod cu totul original. El surprinde momentul extrem de dramatic în care Cristos le spune apostolilor că unul dintre ei îl va trăda. Multitudinea de reacţii ale personajelor este înfăţişată sugestiv dar subtil. Sfântul Iacob (al cincilea din dreapta), îşi deschide braţele, într-un gest de surprindere. Lângă el, Sfântul Filip îşi declară dragostea pentru Isus şi nevinovăţia sa, încleştându-şi mâinile la piept.
Sfântul Petru (al cincilea din stânga) se avântă înainte, iar imediat în faţa lui, Iuda se trage înapoi, cu un gest vinovat. La capătul din dreapta al mesei, de la stânga la dreapta, Sfântul Matei, Sfântul Iuda Tadeu şi Sfântul Simon gesticulează vehement, exprimându-şi agitaţia şi îndoiala. Cristos îşi întinde braţele într-un gest de resemnare calmă, reprezentând punctul plin de linişte şi echilibru în jurul căruia se dezlănţuie atâtea reacţii. Deşi încercările de restaurare a picturii nu mai fac din aceasta un fapt original, totuşi lucrarea impresionează şi astăzi prin vigoarea şi măreţia pe care le insuflă.

3. „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown
Celebra frescă „Cina cea de Taină”, pictata acum 500 de ani de artistul florentin Leonardo da Vinci, a stârnit, prin intermediul romanului Codul lui Da Vinci, de Dan Brown, o aprigă dispută. Ea este legată de un personaj misterios pictat în dreapta lui Isus. Este acesta feciorelnicul apostol Ioan, aşa cum s-a crezut pană acum sau este Maria Magdalena, nimeni alta decât soţia lui Isus şi prima dintre apostolii săi ?! Un înalt prelat de la Vatican, cardinalul Tarcisio Bertone, se opune categoric acestei cărţi: Nu citiţi şi nu cumpăraţi „Codul lui Da Vinci”. Romanul Codul lui Da Vinci, care are în centru conspiraţia Bisericii de a ascunde faptul că Isus a avut un copil cu Maria Magdalena, s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare. A fost deja interzis în Liban, la cererea episcopilor creştini din aceasta ţară. Specialişti în artă şi istorici, întruniţi la Vinci, localitatea natala a lui Leonardo, au încercat să demonstreze că aceasta ipoteză, care ar fi fost cunoscut şi celebrului pictor florentin, este fantezistă. Monsenior Pinheiro recomandă prudenţă: „Nu ştiu dacă oamenii sunt capabili să distingă elementele de ficţiune de cele reale. Este important ca tinerii să fie informaţi, pentru a putea face diferenţa între ficţiune şi realitate, dar nu consider necesară interzicerea lecturii romanului”.
Brown aduce pe scenă controverse străvechi, de la începuturile creştinismului, cu privire la natura Om - Dumnezeu a lui Isus, inclusiv ipoteza că acesta a fost însurat cu Maria Magdalena şi ar fi avut un copil. Mai mult decât atât, pe ea ar fi lăsat-o garant al Noului Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, ea fiind cel mai iubit apostol al lui Isus.
Unii apostoli, in special Petru, n-ar fi fost de acord cu această alegere, anunţată de Isus la Cina cea de Taină. De atunci s-ar fi fabricat povestea că Maria Magdalena ar fi fost prostituată, ulterior femeile fiind chiar excluse din actul preoţiei. Autorul se referă şi la teoria conspiraţiei privind lupta dintre misterioasa frăţie Prioria Sionului - care-i protejează pe urmaşii lui Isus - şi Vatican - care vrea să ascundă adevărul. Secretul ar fi fost dezvăluit de Leonardo da Vinci în fresca „Cina cea de Taină”.
Se poate descoperi o notă discordantă cu scena descrisă în Evanghelie. În Sfânta Evanghelie este descrisă o ultimă întâlnire în vederea unei despărţiri definitive. E o scenă tristă, încărcată de semnificaţii. Apar doar pâinea şi un pahar de vin pentru ritual, precum şi un lighean pentru ritualul spălării picioarelor. Se poate observa că la masă sunt 13 persoane: cei unsprezece apostoli rămaşi, Isus şi o femeie. Genialul inventator (peste 5000 de invenţii) a avut mult de suferit de pe urma persecuţiilor religioase din acea perioadă, a fost somat de inchiziţie să îşi retracteze toate "ereziile", ceea ce a şi făcut. Dar răzbunarea a fost pe măsură. A reuşit să deseneze pe cupola unei biserici „Cina cea de taină” şi nimeni nu a realizat că de fapt e o bătaie de joc.
Cert este că mulţi nu înţeleg adevărata semnificaţie a tabloului. Viziunea biblică a lui Dan Brown nu ţine cont de specialiştii creştini în Sfânta Scriptură, adoptând o viziune despre Scriptura care provine, probabil, din sfera masonică. Este adevărat că Maria Magdalena a avut un rol foarte important în Biserica creştină primară, ca martoră a învierii. Restul sunt speculaţii bazate pe faptul că în Evangheliile canonice nu există informaţia certă că Isus nu a fost căsătorit. Brown invoca drept argument Evangheliile apocrife, care sunt tardive si nu prezintă fiabilitate din punct de vedere istoric. Creştinii catolici sunt ofensaţi de afirmaţii ca cele prezentate de Dan Brown.
Este demn de amintit faptul că în anul 1080, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!”, artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă.


Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu

Părerea ta: