miercuri, 22 martie 2017

Marți - Rugăciuni în cinstea Sfântului Anton de Pavova



Fraţilor, lui Dumnezeu îi face deosebită cinste şi plăcere să-l rugăm prin mijlocirea sfinţilor săi. Să implorăm aşadar mila Sa prin marele făcător de minuni, Sfântul Anton de Padova.
Doamne Isuse Cristoase, mântuirea noastră in cele trupeşti şi sufleteşti:
Ø ajută Biserica Ta în opera de răscumpărare şi îndrumare a popoarelor.
Ø dăruieşte-ne spor în gospodărie şi linişte la serviciu.
Ø fă ca cei înstrăinaţi de familie să se întoarcă la căminul lor.
Ø fereşte familiile noastre de orice pagubă sau nenorocire.
Ø mântuieşte pe cei beţivi de patima care-i stăpâneşte.
Ø dăruieşte celor tineri succes în căsătorie şi binecuvântare în viaţă.
Ø dă-ne roadele pământului şi fă să ne folosim cu bine de ele.
Ø revarsă îndurarea ta peste cei bolnavi şi redă-le sănătatea.
Ø dăruieşte înţelegere în familie şi dragoste între soţi.
Ø ajută şi pe cei pe care nu-i mai amintim în rugăciunile noastre.
Ø îndepărtează de la noi răutatea duşmanilor.
Ø fă-ne recunoscători pentru binefacerile primite.

Meritele mari ale Sfântului Anton să suplinească Doamne, slăbiciunea noastră şi să ne obţină îndurare şi ajutorul tău. Prin Cristos Domnul nostru. Amin. 


Fraţilor, Dumnezeu a ales pe Sântul Anton pentru ca să arate mila sa faţă de oameni. Să-l alegem şi noi de mijlocitor la Tatăl ceresc şi vom obţine ajutor din ceruri.
Doamne Isuse Cristoase, fericirea tuturor sfinţilor:
Ø primeşte cinstea şi lauda pe care ţi-o adresează cinstitorii Sfântului Anton.
Ø dăruieşte copiilor pricepere şi succes la examene.
Ø ai grijă de toţi cei plecaţi la şcoli sau în armată.
Ø fereşte de răutatea lumii pe tinerii lipsiţi de apărare.
Ø păstrează pe copii în frica de Dumnezeu şi ascultare faţă de părinţi.
Ø împarte celor săraci darurile tale sufleteşti şi trupeşti.
Ø întăreşte-i pe cei bătrâni la timp de restrişte cu mângâierea ta.
Ø învaţă-ne să preţuim bunurile veşnice şi să ţi le cerem.
Ø nu ne pedepsi pentru păcatele noastre.
Ø îndepărtează de la noi furtuna, grindina, seceta sau altă calamitate.

Dumnezeule atotputernic şi milostiv, Tu te înduri de noi pentru rugăciunile sfinţilor; fă ca mijlocirea Sfântului Anton să ne obțină ceea ce neştiinţa şi neputinţa noastră, nu poate să îţi ceară.
Prin Cristos Domnul nostru. Amin.


LECTIO DIVINA Schimbarea la față - Matei 17,1-9

1 După şase zile, Isus l-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt 2 şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui strălucea ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. 3 Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus.
4 Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: «Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie».
5 Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: «Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!».
6 Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. 7 Isus a venit, i-a atins şi le-a zis: «Ridicaţi-vă, nu vă temeţi!».
8 Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. 9 Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: - Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi.

Transfigurarea este pusă după primul anunț al morții lui Isus (Mt 16,21). Acest anunț îi zguduie pe discipoli, în special pe Petru (Mt 16,22-23) Ei se așteptau la un rege glorios. Crucea era o piedică pentru a crede în Isus. Schimbarea la Față, unde Isus apare glorios pe vârful muntelui, i-a ajutat pentru ca ei să poată depăși trauma Crucii și să descopere în Isus adevăratul Mesia. Moise şi Ilie reprezintă Legea şi toţi profeţii care au fost înainte de Cristos. Ei sunt martori că El este cel aşteptat, cel care va realiza toate profețiile și desigur Crucea era drumul spre Glorie. Nu există alt drum.

·      Matei 17, 1-3: Schimbarea lui Isus
MUNTELE: evanghelistul Matei expune viaţa publică a lui Isus între doi munţi. La început, cu ispitirile în deşert (a fost dus pe un munte...) şi la sfârşitul ministeriului său, adunându-i pe discipolii săi cu toată puterea sa şi trimiţându-i să vestească evanghelia la toate popoarele. După ispitiri, la începutul vieţii sale publice, Isus urcă pe munte şi sintetizează învăţăturile sale (în ceea ce numim predica de pe munte). La mijlocul ministeriului său găsim acest text cu un munte, unde Isus îi duce pe discipolii săi mai apropiaţi pentru a le da o "anticipare" a gloriei sale ultime şi definitive. În tradiţie acest munte este identificat cu muntele Tabor.

Muntele, în Vechiul Testament,
este locul prin excelenţă al revelaţiilor divine.

TRANSFIGURAREA: este schimbarea aparenţei şi formei şi asumarea unui aspect diferit. În originalul grec se spune literalmente că a fost o metamorfoză, conjugat la pasiv, ceea ce dă de înţeles că Dumnezeu e cel care a realizat această schimbare. Drept consecinţă, faţa lui Isus devine strălucitoare şi hainele lui devin albe. Este strălucirea proprie a lui Dumnezeu, care revelează fiinţa intimă a lui Dumnezeu.

·      Matei 17, 4: Lui Petru îi place, dar nu înțelege
Petru se oferă să construiască trei colibe. Marcu spune că lui Petru îi era frică, fără să știe ceea ce spunea (Mc 9,6), și Luca adaugă că discipolii erau toropiți de somn (Lc 9,32). Ei sunt ca noi: le este greu să înțeleagă Crucea. 

Corturile, colibele sau adăposturile fac aluzie la sărbătoarea Corturilor care este un memorial israelit al timpului mântuitor.

·      Matei 17,5-8: Vocea din Cer a clarificat faptele
Glasul Tatălui: "Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi-l". Repetă ceea ce Matei şi ceilalţi sinoptici prezintă la Botezul lui Isus. Cu această ocazie, Matei adaugă "ascultaţi-l". A asculta înseamnă a se supune pentru iudei. A asculta înseamnă şi "a pune din nou în inimă". Este un imperativ care ne aminteşte textul principal din Deuteronom "Ascultă, Israele". Glasul ceresc porunceşte ascultarea faţă de Isus şi discipolii cad cu faţa la pământ pentru a simboliza atitudinea reverenţioasă faţă de Învăţător. Isus este cu adevărat Mesia glorios și drumul pentru a ajunge la glorie trece prin Cruce, după cum a fost anunțat de profetul Isaia: Mesia Slujitor (Is 53,3-9).

·      Matei 17,9: Să știi să păstrezi secretul
SĂ NU SPUNEŢI NIMĂNUI: trebuie continuat drumul. Și nimeni nu trebuie să știe despre această revelație până când nu va fi glorificat Fiul lui Dumnezeu. Situație pe care în acest moment discipolii nu reușesc s-o înțeleagă. Crucea lui Isus este dovada că viața este mai puternică decât moartea. Înțelegerea totală în urmarea lui Isus nu se obține prin intermediul instruirii teoretice, ci printr-o angajare practică, mergând cu El pe drumul slujirii de la Galileea la Ierusalim.

Pentru meditația personală:
·         Care este vocea, în interiorul nostru, pe care o ascultăm mai mult? Ce ne spune nouă imperativul: Ascultați-L?
·         Cum să schimbăm (transfigurăm) astăzi atât viața personală, familiară cât și cea comunitară?



Rugăciunea de abandonare împreună:
Tatăl meu, Mă abandonez ţie, Fă din mine ceea ce-ţi va plăcea. Orice ai face din mine îţi mulţumesc. Sunt gata pentru orice, accept totul, pentru ca voia Ta să se facă în mine, în toate făpturile.

Nu doresc nimic altceva Dumnezeul meu. Îmi încredinţez sufletul în mâinile tale Ţi-l dăruiesc, o Dumnezeul meu, cu toată iubirea inimii mele, pentru că Te iubesc, şi pentru că aceasta îmi este o nevoie a iubirii de a mă dărui, de a mă încredinţa mâinilor Tale, fără măsură, cu o încredere infinită, căci Tu eşti Tatăl meu.. Amin.

joi, 9 februarie 2017

Lectio divina - Nu am venit să abrog Legea, dar să o împlinesc Matei 5,17-37

Lectio divina – Mt 5,17-37
Lectio
În acel timp, Isus îi învăța pe discipolii săi, zicând: „Să nu socotiți că am venit să desființez Legea sau Profeții! Nu am venit să desființez, ci să împlinesc. 18 Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul și pământul, nicio iotă și nicio linioară nu va trece din Lege, până ce nu se vor împlini toate. 19 Așadar, cel care va încălca una dintre aceste porunci mai mici și-i va învăța astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în împărăția cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini și va învăța astfel, acesta va fi numit mare în împărăția cerurilor. 20 Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor. 21 Ați auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu ucizi!» Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. 22 Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său «prostule!», va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune «nebunule!», va fi condamnat la focul Gheenei. 23 Așadar, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, 24 lasă acolo, darul tău, în fata altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi, venind, oferă-ți darul! 25 Pune-te de acord cu dușmanul tău repede, cât timp mai ești cu el pe drum, ca nu cumva dușmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului și să fii aruncat în închisoare! 26 Adevăr îți spun, nu vei ieși de acolo până când nu vei fi restituit ultimul ban. 27 Ați auzit că s-a spus: «Să nu comiți adulter!» 28Eu însă vă spun că oricine privește o femeie dorind-o a și comis adulter cu ea în inima lui. 29 Dacă ochiul tău drept te scandalizează, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale decât să-ți fie aruncat în Gheenă tot trupul! 30 Și, dacă mâna dreaptă te scandalizează, taie-o și arunc-o de la tine, pentru că este mai bine pentru tine ca să piară unul dintre membrele tale, decât tot trupul tău să ajungă în Gheenă! 31 S-a spus: «Dacă cineva își lasă femeia, să-i dea act de despărțire!" 32 Eu însă vă spun: oricine își lasă femeia, în afară de caz de desfrânare, o face să comită adulter și oricine se căsătorește cu una lăsată, comite adulter. 33 Din nou ați mai auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu faci jurământ fals, ci să ții jurămintele făcute înaintea Domnului!" 34 Eu însă vă spun: să nu juri deloc! Nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu. 35 Nici pe pământ, pentru că este scăunelul picioarelor sale. Nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui rege. 36 Nici pe capul tău să nu juri, căci nu poți face niciun fir de păr alb sau negru. 37 Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus fată de acestea este de la Cel Rău.


Ruminatio
Mt 5,17-48 = „Antiteze”. În 5,17-37 = duminica a VI-a din anul A, întâlnim patru din cel șase antiteze.
„S-a spus”… „dar eu vă spun”: VT sau interpretări iudaice + Isus sau Matei în calitate de reprezentant al unei comunități.
Textul introductiv (5,17-19) indică continuitatea aceleiași învățături, orientată către o împlinire. Isus nu a venit să desființeze (katalu/sai) Legea sau Profeții, dimpotrivă, a venit să împlinească. Verbul a împlini întâlnit de trei ori în forme diferite:
Plērōsai – plhrw/sai (5,17) = „împlinire” sau „plinătate”.
Genētai ge,nhtai (5,18) = „devenire”, „realizare” sau chiar „înființare”.
Poiēsēi poih,sh| (5,19) = „a face”.
„Oricine” – (5,19) „face” Legea și Profeții = depășirea dreptății fariseilor și a cărturarilor, după cum este indicat în versetul 5,20 și constă în unitatea dintre învățătura orală și practică, după exemplul lui Isus (7,15-23).
Antitezele au ca scop asemănarea cu Tatăl: „Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit!” (5,48).
Depășirea tendinței de a ucide (5,21-26)
Teza veterotestamentară legată de păcatul original (Gen 3) și de tendința de a ucide (Gen 4,7-8; 20,11; 26,7; 27,41; 37,20; Ex 2,12). Necesitatea poruncii: „să nu ucizi!” (Ex 20,13; Dt 5,17).
Porunca veterotestamentară limitată la conaționali, în schimb dușmanii trebuiau uciși (Num 25,17; 31,17; Ios 8,24; 10,11; Jud 8,20; 1Sam 15,3; 2Sam 13,28; 2Rg 10,25; Est 9,5, etc.).
Literatura sapiențială precedă învățătura lui Isus, punând mânia la originea omuciderii (Sir 22,24).
Antiteza lui Isus: indică originea tendinței de a ucide în mânie (Mt 5,22). Se revelează și prin cuvinte (prost, nebun), nu doar prin faptă concretă. Înainte ca omuciderea să aibă loc, ea se cuibărește în intimitatea ființei umane în care se găsește refuzul, negarea aproapelui.
Sinteza lui Isus: dușmanul nu trebuie ucis, ci transformat în frate (Mt 5,23-25), punându-se în pielea lui și aplicând față de el empatia.
Incluziune: atitudinea față de dușmani (5,21-26; 5,48). Între prima antiteză și ultima există o ascensiune calitativă față de „dușman”, trecând de la controlul mâniei la rugăciune și iubire.
Adulterul, dorințele rele și divorțul (5,27-32)
Teza veterotestamentară interzice comiterea adulterului, iar cine l-a comis trebuie pedepsit ori cu moartea ori cu prescrierea unui act de divorț și interzicerea unei noi căsătorii cu o persoană adulteră (Ier 3,8).
Verbul ebraic n’p – @an (Ex 20,14; Dt 5,18): acțiunea sa este pedepsită cu moartea, deoarece trădare a fidelității alianței (Lev 20,10; Dt 22,22).
Verbul grecesc moicheuō evidențiază trădarea fidelității matrimoniale.
Antiteza din Mt 5,28: chiar și numai dorința poate fi considerată trădare a fidelității, caz în care adulterul este comis în inimă.
Sinteza lui Isus pare în afara oricărei practicabilități: tăierea mânii, scoaterea ochiului = fiind un limbaj hiperbolic ce evidențiază importanța persoanei din punct de vedere escatologic.
În Mt 5,31 este expusă o altă teză veterotestamentară: „Dacă cineva își lasă femeia, să-i dea act de despărțire”, făcând referință la Dt 24,1-3; Is 50,1; Ier 3,8. În cultura iudaică, acest act de despărțire o elibera pe femeie de legătura căsătoriei și ea se putea căsători cu altcineva, fără a fi acuzată de adulter.
Antiteza reduce posibilitatea punerii în practică a actului de divorț la o singură excepție, aceea a practicii sexuale denumite porneia (5,32), ce pare să se refere tot la adulter.
Sinteza lui Isus despre căsătorie urmată de doctrina catolică (Mt 19,1-3) se referă la voința originară a lui Dumnezeu: cei căsătoriți să rămână uniți până la moarte, deoarece unirea lor formează un singur trup, deci nu mai sunt doi, ci unul singur.
Despre jurământ (5,33-37)
Teza veterotestamentară interzicea jurămintele false și impunea păstrarea voturilor făcute (Lev 19,12; Num 30,3; Dt 23,22-24).
Antiteza din Mt 5,34-36 radicalizează interzicerea jurămintelor: „să nu juri deloc!” (5,35).
Sinteza: omul este în comuniune cu Dumnezeu, de aceea nu trebuie să-l cheme ca martor sau garant al jurămintelor sale, pentru a nu instrumentaliza puterea lui Dumnezeu, sub pretextul comuniunii cu El.
„Da” sau „nu” = cuvinte ce au rolul de a sigila adevărul celor spuse și în același timp constituie identitatea celor care îl urmează pe Isus. Când nu se spune adevărul se folosesc tot felul de expresii pentru a acoperi falsitatea propriilor afirmații, devenind astfel instrumente ale celui rău. Folosirea lui „da” sau „nu” în convorbirile creștine apare și în Iac 5,12, de unde putem deduce că învățătura lui Isus a intrat relativ repede în mentalitatea discipolilor, totuși omul nou propus de Isus are nevoie de timp pentru a ajunge la maturitatea care nu mai are nevoie să se sprijine de mărturii false.
Oratio și Meditatio se fac personal
Collatio împreună
Întrebări:
1) Care era ideea mea despre antiteze înainte de această lectio divina?
2) Ce am descoperit nou în atitudinea lui Isus față de doctrina veterotestamentară?
3) Care este atitudinea mea față de aproapele, din punct de vedere al tendinței de omucidere, de adulter, de falsitate?
4) Cum reușesc să depășesc tendințele neconforme cu învățătura lui Isus?
5) Ce propunere concretă iau față de lectio divina?

Lectio divina - Fariseul și vameșul la templu (Lc 18,9-14)

Parabolă: para = „lângă”, „paralel”; bollein = „a arunga”, „a pune”. Un exemplu, o imagine, un tablou, o icoană care să ne însoțească pe parcursul întregului an pastoral.

Templu: construit de Solomon în jurul anului 1200 î.C. Rugăciunea lui Solomon la consacrarea Templului: „Ascultă cererea slujitorului tău și a poporului tău Israel când se vor ruga în locul acesta! Ascultă-i din sălașul locuinței tale, din ceruri! Ascultă și iartă!” (1Rg 7,30).

Fariseu = este denumirea dată membrilor unei foste secte religioase evreiești, care a existat în Palestina în perioada celui de-al doilea Templu (516 î.C. ― 70 d.C.). Fariseii (ebr. perushim) au apărut ca grup distinct imediat după revolta Macabeilor (165―160 î.C.), fiind considerați descendenții spirituali ai Hasidienilor, conducătorii acelei revolte. După distrugerea celui de-al doilea Templu în anul 70 d.C., fariseii au continuat să funcționeze în sinagogi și în școli, încurajând poporul evreu, dar, cu timpul, puterea lor s-a redus.
Mărturiile cele mai cunoscute despre farisei sunt cele din Noul Testament și din lucrările istoricului evreu Josephus Flavius.
Unii dintre cei mai de seamǎ reprezentanți ai fariseilor au trăit în perioada eleno-romană a iudaismului. Hillel, care a trăit în timpul lui Irod cel Mare, este considerat a fi inițiatorul curentului fariseic. Între anii 30―70 d.C. a activat Gamaliel, dascălul lui Paul. Mulți consideră că rabinismul modern își are izvorul, mai ales, în fariseism.

Fariseul din Lc 18,9-14 ― aspecte pozitive și aspecte negative:
       - aspecte pozitive: merge la templu, se roagă, îi mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a realizat în viață; postește de două ori pe săptămână, plătește un anumit procentaj (zeciuiala) din tot ceea ce câștigă;
       - aspecte negative: se compară cu alții, pe care îi desconsideră și îi cataloghează ca hoți, hrăpăreți sau corupți, adulteri; consideră că tot ceea ce a dobândit e meritul său propriu și nu darul lui Dumnezeu; este superb și se izolează de toți ceilalți oameni, deci nu intră în comuniune cu ei, catalogându-i pe toți cu adjective ce trezesc repulsie.
       - situația sa reală: nu intră în dialog cu Dumnezeu, ci se oprește la un pur monolog, alunecând pe panta judecării aproapelui și se consideră justificat.

Vameșul ca profesie
1) Vameșul era un strângător de taxe și impozite, ceea ce  făcea ca el să fie urât de concetățeni.
2) In plus, vameșii erau  unelte ale stăpânirii romane, ceea ce amplifica ura izraeliților față de această categorie profesională.
3) Mai mult decât atât, vameșii erau recunoscuți pentru abuzurile și necinstea lor în relațiile cu poporul de rând. Ei nu se mulțumeau cu strângerea taxelor oficiale, ci făceau numeroase abuzuri în propriul lor interes. Cazul lui Zaheu și mărturisirea făcută în fața Mântuitorului este un argument în acest sens.
4) În sfârșit, dacă vameșii ar fi fost străini, ar fi fost de înțeles. Dar ca un evreu să se vândă  romanilor păgâni pentru a stoarce taxe și impozite nedrepte, adăugând la acestea și abuzurile inerente, asta era prea de tot.
Expresii care redau disprețul profund al contemporanilor față de vameși:
- „Ca un păgân și ca un vameș” (Mt 18,17)
- „Vameșii și desfrânatele” (Mt 21,31)
- „Un prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Mt 11,19)
V-ați întrebat vreodată de ce Mântuitorul a rostit „Parabola fariseului și a vameșului”? De ce nu a numit-o , de exemplu: Parabola fariseului și a desfrânatului? Știți de ce? Pentru că în societatea vremii a fi vameș însemna a fi pe o treaptă inferioară unui desfrânat.  Un vameș trăia într-o societate care-l arunca la periferia ei, asemenea unui rebut. Era privit ca un gunoi, mai periculos chiar decât un păgân, un desfrânat sau un criminal. De ce mai periculos? Pentru că societatea israelită putea lua măsuri împotriva păcătoșilor obișnuiți, însă împotriva unui vameș, nu. El era ocrotit de umbrela autorității romane.

Vameșul din Lc 18,9-14:
       - intră în dialog cu Dumnezeu: merge la templu să se roage, iar relația sa în rugăciune este pur verticală, nu se compară cu alții;
       - își recunoaște condiția morală și socială;
       - nu îndrăznește să-și ridice ochii spre cer, fiind apăsat de auto-judecată și de judecata celorlalți;
       - se încredințează total în milostivirea lui Dumnezeu;
      


Interpretarea lui Isus
       - Isus îl consideră justificat pe vameș, deoarece își pune încrederea în Dumnezeu și nu în propriile opere: justificarea înseamnă a fi considerat drept în ochii lui Dumnezeu, ceea ce pentru om e imposibil; doar Dumnezeu, prin Isus Cristos, îl justifică pe om, iar accesul la justificare se face prin „credința care lucrează prin dragoste” (Gal 5,6);
       - Isus pronunță un proverb despre umilință și mândrie, despre înălțare și înjosire: umilința înseamnă intrarea în adevăr, deoarece vine de la humus, care înseamnă „țărână”, materialul din care suntem creați; mândria înseamnă uzurparea unor calități care nu sunt proprii.


Maria descrie acest proverb în rugăciunea Magnificat: „a privit la smerenia slujitoarei sale”; „i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți” (Lc 1,48.51-52).

luni, 9 ianuarie 2017

Lectio Divina - Mărturia lui Ioan Botezătorul asupra Identității lui Isus (Ioan 1,29-34)

A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el și a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a fost înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoșteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”.
Ioan a dat mărturie, spunând: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer și a rămas deasupra lui. Eu nu-l cunoșteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând și rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». Eu am văzut și am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”.
Contextul: a doua zi din săptămâna inaugurală a prezentării lui Isus

Împărțirea textului
1) Botezul lui Ioan cu apă, pentru ca Isus să fie făcut cunoscut
2) Botezul lui Isus în Duhul Sfânt, prin care iartă păcatele

Acțiunea vederii și lipsa cunoașterii
1) îl vede pe Isus venind către el (eu nu-l cunoșteam)
2) îl vede pe Duhul Sfânt (eu nu-l cunoșteam)
Verbe diferite ce exprimă acțiunea progresivă a văzului:
Botezătorul îl vede = îl privește (ble,pei) pe Isus care vine
Eu am văzut = „am observat cu atenție (e`w,raka)
Am văzut = „am contemplat” (teqe,amai) Duhul coborând ca un porumbel


Verbe ale mărturiei

Spune – zice: Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu
care ridică păcatul lumii
După mine vine un bărbat care era înaintea mea
Dă mărturie despre vederea Duhului
Dă mărturie despre convingerea că „acesta este Fiul lui Dumnezeu”.
Progresul narațiunii de la mărturia indirectă asupra lui Isus:
- Botezătorul nu este Cristos
- Isus îl precedă pe Ioan, este preexistent la mărturia directă:
Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii
Acesta este Fiul lui Dumnezeu
Mărturie bazată pe experiența personală:
îl vede pe Isus venind către el: Isus face primul pas
îl vede pe Duhul Sfânt coborând din cer = originea divină a Duhului și relația sa cu Tatăl și cu Fiul
rămânând asupra lui = acțiune permanentă cu valoare de „sigiliu”
Împlinirea profeției despre Mesia (Is 9,2) și despre Slujitor (Is 42,1-2)
Mielul lui Dumnezeu
Mielul pascal: importanța Paștelui în timpul vieții și al pătimirii lui Isus
Mielul slujitor: nu și-a deschis gura
Mielul care devine lumină a lumii și eliberator al fiilor lui Dumnezeu
Miel apocaliptic victorios: contextul judecății finale

Ridică păcatul lumii
păcatul prin excelență = incredulitate, refuzul luminii sau preferarea întunericului
purificarea de păcat prin botezul în Duhul Sfânt oricine are speranța aceasta pusă în El devine curat după cum el este curat

Lipsa cunoașterii
Nu o cunoaștere de rudenie, ci o cunoaștere teologică
Cunoașterea prin revelație = prin darul luminii supranaturale
Exemplul lui Ioan, care se întreabă cine este Isus, cercetează
Vocea Tatălui = Garanția pentru a putea mărturisi autentic acest botez
Acesta este Fiul lui Dumnezeu = mărturia lui Ioan pe baza revelației
Trecerea de la necunoaștere la cunoaștere cerută și cititorului
Cine este Acesta care acționează și vorbește astfel?
Gânduri maturizate în solitudine și rugăciune
Imaginea porumbelului = simbol al Duhului Sfânt
rămâne asupra lui Isus în mod permanent este transmis credincioșilor prin botez și prin educația în credință
Percepția senzorială: văz și auz consimte acestui martor să afirme în final:
Acesta este Fiul lui Dumnezeu (1,34)
Mărturia despre natura divină a lui Isus, în baza experienței
Genealogia credinței își trage seva din rădăcină, nu din ramuri
Acest episod se găsește la baza mărturiei de credință în comunitatea ioaniană, credință într-un Dumnezeu care este Tatăl lui Isus, Fiul său unic născut, asupra căruia coboară și rămâne Duhul Sfânt (1,32-33). Este vorba despre același Duh care, odată împlinită „ora”, rămâne în credincioși pentru totdeauna (14,17). Această conștientizare pune bazele cultului dorit de Tatăl: în Duh și în adevăr (4,23).


Întrebări
1) Când l-am văzut pe Isus venind către mine?
2) Care era cunoașterea mea despre El înainte și după întâlnire?
3) Ce înseamnă păcatul lumii?
4) Cine poate elibera lumea păcat? (Vezi structurile sociale bolnave)
5) Ce înseamnă Mielul lui Dumnezeu pentru mine?
6) Ce reprezintă Fiul lui Dumnezeu pentru mine?
Consemnări: .....

Mărturia lui Ioan Botezătorul despre identitatea lui Isus
Mielul lui Dumnezeu
Iartă păcatele lumii
Fiul lui Dumnezeu
Botează în Duhul Sfânt